Autor: DAN CULCER

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 172

Interpretările lui Vasile Lovinescu, mai ales cele dedicate basmelor româneşti, dincolo de unele afirmaţii greu de controlat, ne pot permite să integrăm observaţiile noastre empirice într-o sistematică analitică.

Putem înţelege, pe această cale aparent întortocheată, două lucruri esenţiale.

1. Între planul mitic şi planul social nu există nici o discontinuitate. Să ne dăm seama că planul mitic este liantul identitar de care orice grup uman are nevoie pentru a fi un grup structurat, un cristal şi nu o soluţie, nici măcar suprasaturată, sau o baltă cu mormoloci din care nu vor ieşi niciodată broaşte. Derivă de aici faptul că basmele (nu toate, dar mai ales acelea parabolice, cu împăraţi) nu sunt construcţii ale imaginaţiei populare de tradiţie orală şi de sorginte „joasă”, ci produsele unei transmisii orale, descendente, anterioară civilizaţiei scrisului şi tiparului, a Tradiţiei, a cărei producţie şi sursă se află în pătura cultă din preajma Regilor şi Preoţilor (magilor).

2. Între critica utilizării manipulatorii, politice a miturilor, critica mereu necesară şi urgentă, şi critica distructivă a miturilor identitare însele, cele care sublimează identitatea „tribală”, trebuie realizată, trasată o limită, pentru a reuşi stăvilirea procesului distructiv pe care critica miturilor identitare, devenită o nouă ideologie oportunistă, îl generează […].

Se aştepta, după 1990, reideologizarea şi resimbolizarea de tip mondialist-capitalist, lucru care se produce acum şi la care contribuie intelectualii sponsorizaţi, democraţii de faţadă, umanitarişti de paradă sau naivi apolitici, dar complet dezarmaţi, motivaţi mental şi mai ales moral de nevoia de a-şi găsi o utilitate socială remunerată, care să le dea fundament şi legitimitate socială lor şi legitimitate politică comuniştilor reciclaţi mai spălăţei, pătură clanică ale cărei rezervă de cadre au devenit mai sus pomenitele categorii de „intelectuali”. Presa opozitsionistă, fost disidentă, a devenit bastionul noii ideologii oportuniste.

Semnalele de alarmă pe care comunitatea le dă, şi pe care le-am evocat, ca şi luciditatea proiectivă şi prospectivă, ne îndeamnă să credem că trebuie făcut ceva pentru a încetini şi opri aceste procese de dezagregare socială. Măcar pentru a permite stabilizarea instituţională în România, ca şi în alte ţări ale Europei de Est, întărirea sistemului juridic independent şi frânarea exportului de capitaluri noi spre pieţele financiare occidentale. E nevoie (şi trebuie căutate, inventate deci, metodele) pentru că, prin difuzare culturală şi reiniţializare, miturile să fie regăsite şi repuse la baza societăţii, la începutul lanţului trofic.

Aceasta acţiune de rezistenţă şi reconstrucţie nu poate fi doar rolul statului, al unui partid de guvernământ sau din opoziţie, nici doar rolul şcolii […].

Fenomenul iradierii miturilor fondatoare, din centre iniţiatice diverse, cunoscute sau necunoscute, vizibile sau invizibile poate fi Calea Regală.

Riscurile sunt cele cunoscute: mărirea influenţei sectelor, a societăţilor secrete diverse, care recuperează dar şi degradează miturile, transformate în marfă; manipularea poltică. Dar ele trebuie asumate şi compensate.

Mircea Eliade, C.G. Jung, Julius Evola, René Guénon, Gilbert Durand,  au fost printre puţinii gânditori europeni care au recunoscut prezenţa miturilor în formele degradate ale modernităţii, în diferitele activităţi umane şi colective (de la adepţii OZN-urilor la grupurile de războinci paint bal: „Culorile războiului”), şi au încercat să meargă mai departe pe calea regăsirii Tradiţiei şi a explicării fundamentelor socialităţii umane.

Unii sociologii (ca Michel Mafessoli în Franţa) au studiat activităţile umane mitografice şi solidarităţile tribale reconstituite sau inventate, la baza cărora se află aceste activităţi.

Intelectualii români, filosofi, etnologi, istorici sau sociologi, au cercetat, dezvăluit, valorificat gândirea mitică. De la N. Densuşianu la Vasile Pârvan sau la N. Iorga, de la Mircea Eliade la Constantin Noica, de la Vasile Lovinescu la Eduard Pamfil şi Doru Ogodescu. Fără să-i uităm pe savanţii etnografi şi antropologi străini interesaţi de cultura românilor.

Intelectualii care, la noi sau în general în culturile de tip european, au practicat sau practică criticismul „progresist”, aşa-zişii moderni, sunt inşi care au un dispreţ prostesc faţă de înaintaşi, pe care îi consideră automat primitivi şi incapabili de înţelegerea profundă a realului. Orice lectură normală a textelor filosofice, literare sau istorice, geografice ale antichităţii, de la Socrate la Strabon, sau de la Sfântul Augustin la Nicolaus Cusanus, dovedeşte că nu de prostie şi „primitivisme” sufereau aceştia, ci, eventual, de lipsă de informaţie. Principalele întrebări privind umanul au fost puse definitiv atunci, chiar dacă răspunsurile erau uneori inexacte, fără a fi decât rareori inadecvate.

Dar acum e vorba nu doar de studierea mitologiei ci de salvarea ei, de regenerarea acesteia pentru a răspunde agresivităţii lumii „postmoderne” în care criza identitară este exploatată politic, întreţinută de grupuri şi guverne care, de altfel, în interiorul lor, cultivă gândirea mitică şi structurează cu ajutorul ei identităţi noi şi puternice, în timp ce în exterior atacă şi destructurează alte identităţi prin raţionalizarea excesivă, prin ideologizarea şi politizarea miturilor, prin ridiculizare şi subminare pseudo-critică a miturilor „adversarilor” reali sau potenţiali.

Titlul original: „Gânduri pentru urmași”, 21 martie 2003 (extrase)

 2,035 total views,  4 views today