Autori: MIRON MANEGA / LUCREȚIA BERZINTU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 188

Aşa-zisul anti-semitism al lui Eminescu este o mistificare istorică pe care noi, contemporanii, am luat-o ca atare, fără s-o mai verificăm. Acceptarea acestei “axiome”, care a dus la complexul “cadavrului din debara” vine, de fapt, din incultura noastră. Dacă i-am citi publicistica, am constata că, dincolo de reacţiile lui de ripostă atunci când era atacat (reacţie firească de polemist redutabil) Eminescu a avut, relativ la “chestiunea evreiască”, o poziţie ştiinţifică. Iar această poziţie se raporta la un anumit context istoric şi la o situaţie concretă: modificarea articolului 7 din constituţie, prin care alogenilor urma să li se dea drepturi egale cu pământenii. Iată un scurt fragment din analiza istorică pe care o face Eminescu asupra acestei probleme:

„La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti. Evreii singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului […]. Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, nu l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine – dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sînt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii. Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc la soare? […]. Şi ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară. Dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu”.

Cei care-l cunosc cu adevărat pe Eminescu (adică cei care-l şi citesc, nu doar îl citează) nu-i pot atribui un alt calificativ decât acela de „omul deplin al culturii române”, aşa cum l-a definit Constantin Noica. Iar aceştia sunt nu doar românii (care pot fi suspectaţi de subiectivism) ci şi evreii raţionali, nu puţini, pentru care antisemitismul lui Eminescu nici măcar nu constituie reper de abordare. Scriitoarea Lucreţia Berzintu din Israel, o mare iubitoare şi susţinătoare a valorilor culturii române, a avut  bunăvoinţa, altitudinea morală şi curajul  de a culege şi publica un mic eşantion de opinii evreieşti despre Eminescu.

Miron Manega

Dr. Lucian Zeev Herșcovici, Israel (istoric):

 ”Cred că fiecare cunoscător și iubitor al limbii române are un Eminescu al lui, așa cum l-a cunoscut din scrieri, valabile până astăzi. Iubitorii Bibliei Ebraice, ca și iubitorii Bibliei Creștine, se pot gândi la raportul între Eminescu și Biblie, ca poet mistic. Iubitorii Indiei – la raportul între Eminescu și cultura indiană. Iubitorii filosofiei clasice și romantice germane se pot gândi la el ca la un poet filosof, clasic și totodată romantic. Luptătorii pentru o lume mai bună îl pot vedea ca pe un luptător pentru o lume mai bună, deși conservator și paseist, care nu crede în posibilitatea unei schimbări reale. Un prieten israelian, necunoscător al limbii române, un filosof, conferențiar universitar de filosofie, Yaakov Lavie – care din nenorocire nu mai este în viață – mi-a spus odată că, pentru el, literatura română înseamna Eminescu, pe care îl citise în traduceri ebraice.
Pentru mine? Este un geniu. Ceea ce spune totul. Un geniu al poeziei românești și universale.
“Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;// Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val, ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece”.  

Sau alt citat, tot din memorie: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Dar eu în lumea mea mă simt,/ Nemuritor și rece”.

Oare era convins că era un geniu? Strofa de mai sus mă face să cred că da. Păcat că s-a îndreptat și spre politică, deși a făcut-o cu bună intenție, pe baza gândirii lui personale, exprimată în mod cinstit… Politica reflectată în unele dintre poeziile lui, precum Scrisorile și Epigonii. Dar și în cadrul lor se reflectă măreția autorului lor; evenimentele au trecut (deși ceva tot a mai rămas), dar genialitatea lui Eminescu le-a făcut să supraviețuiască…”  

Sigi Sonntag, Israel (publicist, jurnalist):

 Pentru mine personal, el reprezintă cel mai mare poet al României, din toate timpurile. Poeziile sale au fost, sunt și vor rămâne cele mai scumpe bijuterii ale literaturii române.
Deplâng, și acum, tragedia vieții și morții sale premature. Am scris despre el și mă bucur că am putut releva tot ce a fost mai interesant, dureros, în viața sa, foarte puțină apreciere dar multă trădare a colegilor, prietenilor cei mai apropiați, în care a avut o mare încredere… Păcat!
Să se odihnească în pace!”

Marta Leopold-Indig, Israel (pictoriță): 

”Pentru mine, precum noi artiştii, separăm omul şi creaţiile lui, aşa că eu mă uit numai la creaţia artistică. Pentru mine, Eminescu reprezintă ceva curat, dragoste eternă, sensibilitate şi tot ce-i frumos în viaţă. Pentru mine este lirica ce m-a condus o viaţă întreagă şi m-a şi îndemnat la pictură. Aşa că Eminescu este unic; n-a fost niciodată şi nici n-o să mai fie. Pentru el am scris o poezie, care a fost afişată la Ambasada României din Paris (pictoriţa este născută la Arad, în România, dar trăieşte şi la Paris, şi în Israel n.m.): Pentru idolul meu/ Pe care-l iubesc eu,/ Mi-ai luminat gândul/ Şi sufletul./ Lumina pură din inima ta/ Mi-a marcat viaţa./ Cu aripile tale cele mari/ Care nu au hotare/ M-ai ridicat din lumea cenuşie/ Ca şi Luceafărul din poezie./ Ai fost însoţitorul meu/ În tot ce făceam eu./ Iubirea ta arzătoare,/ Iubirea mea arzătoare,/ Aş dori să afle toate popoarele/ Ca să fii tu mereu amintit/ Şi în veciul vecilor iubit”.

Bianca Marcovici (Haifa, Israel):

Eminescu pentru mine a fost motivul care m-a făcut să mă intorc la Iași, chiar recent. Am vizitat Teiul, am descoperit noile modificări din jurul său și, chiar poezia  scrisă în fața teiului: „M-am născut aproape/ de teiul lui Eminescu… / ani de-a rândul l-am urmărit/ în încărunţire/ – era sprijinit de o cârjă metalică/ betonată – / părea un om invalid/ cu părul de culoarea/ toamnei./ uneori/  apărea imaginea sa/ conturată perfect/ în teiul – sprijinit, obosit/ şi singuratic./ stăteam cuminte pe o bancă/ şi priveam metamorfozarea/ (cu siguranţă că dacă l-aş săruta acum n-ar mai spune nici un cuvânt)/ nu puteam să spun nimănui/ acest lucru…/ clipa îmi aparţinea/ întru totul./ doar vântul transforma apariţia sa/ într-un vârtej de frunze.”

Hedi S. Simon (Israel): 

„Este o întrebare la care se poate răspunde cu o mie de răspunsuri sau, la nevoie, doar cu unul singur, care să cuprindă toate răspunsurile. Eminescu este poetul ultimativ al literaturii române; este unic în tot ce a creat: „Scrisoarea III” a fost și rămâne esența cea mai pură a patriotismului românesc, ca și a „meșteșugului” poetic. „Luceafărul” constituie originea frumuseții cuvântului și a liricii în poezia românească, totodată este autoportretul poetului… Da, Eminescu a rămas pentru toate timpurile steaua cea mai strălucitoare a poeziei. Desigur că în perioada sa au mai fost și alte talente mari. Fiecare, în felul său, a adus bucurie cititorului de poezie. Eminescu însă a fost poetul complet. Poate este singurul poet care „refuză” să-mi părăsească memoria. Recit poeziile sale pentru mine îsămi sau le citez în fața altora. Subiectul este inepuizabil”.

Aizic Iancu, președintele Comunității Evreilor din Tecuci, jud. Galați:  

”RESPECT ETERN MARELUI POET EMINESCU !Cum oare poți include în câteva cuvinte ceea ce înseamnă pentru noi, acest mare poet al românilor și al universalitătii, marele OM , EMINESCU? Îmi aduc cu mare plăcere aminte cum, în liceu, când renumita profesoară de limba română, Nadia Decuseară, fosta șefă de grupă și șefa de promoție în anii studenției, ne-a predat despre EMINESCU. Era teribil de emoționată și a început prin a ne face cunoscut, numai liber vorbind, ce spuneau unii critici ai vremii – Alexandru Piru, Zoe Dumitrescu- Bușulenga și mai ales marele George Călinescu, despre acest mare poet al universalității. Personal, consider că, fără a diminua meritele tuturor poeților care l-au urmat, regretatul Adrian Păunescu s-a apropiat cel mai mult de valoarea lui și aceasta atât pentru ușurința prin care meșteșugea acesta versurile și mai ales pentru talentul de recitator. Cred că nu greșesc dacă acum reproduc una din caracterizările finale ale marelui George Călinescu, acesta spunând că … va trece multă vreme și multă apă până când se va ridica un nou poet de valoarea lui EMINESCU !!! Și azi suntem obligați să credem în aceste spuse”.

Declarații culese de LUCREȚIA BERZINTU