Autor: VASILICĂ MILITARU
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 139
Despre mistica legionară a scris și Mircea Eliade – un intelectual român de formaţie filosofică a cărui metodologie de analiză pluridisciplinară a aplicat-o asupra religiilor lumii. Mircea Eliade n-a fost niciodată membru al Legiunii Arhanghelului Mihail.
Camera Sambo – cuibul legionar
În romanul Noaptea de Sânziene, apărut la Editura Gallimard în anul 1955, Eliade prezintă o cameră verde, făcând aluzie la Casa Verde – sediul Legiunii. Pentru iniţiaţi, chiar titlul romanului a fost camuflat de Eliade: Noaptea de sânziene (sărbătoare precreștină a mitologiei geto-dacilor legată de Solstiţiul de vară) fiind ziua de 24 iunie – ziua întemeierii Legiunii Arhanghelului Mihail. Episcopii creștini au plasat la aceeași dată ziua nașterii iudeului Yohanah, denumit Ioan Botezătorul, în demersul lor de eliminare a tuturor credinţelor precreștine.
În tradiţia populară, se știe că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie) se deschid porţile cerului și lumea nevăzută intră în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară se fac pomeni pentru morţi de „moșii de Sânziene“, ca tradiţie precreștină. Sânzienele/Drăgaicele sunt percepute de către români ca fiind ființe de gen feminin, subtile, volatile, înzestrate cu puteri supraomenești. Sărbătoarea trimufului Luminii este una dedicată Soarelui – ca sursă principală a vieţii pământene – în zilele în care el guvernează cel mai mult timp pe bolta cerească.
Bun cunoscător al comparaţiei religiilor lumii, Eliade prezintă mișcarea Legiunii ca promotoare a unei noi religii a misterelor – mistica naţionalistă.
El relatează despre o cameră iniţiatică denumită Sambo care i-ar fi marcat tinereţea. O cameră în care se întâlnea „un grup de tineri foarte misterioşi“. Acești tineri – membrii unui Cuib legionar – practicau un veritabil ritual de iniţiere. „Mi se păreau misterioşi pentru că, deşi vorbeau româneşte, nu înţelegeam prea bine ce vorbeau. Din când în când unul dintre ei rostea un cuvânt, straniu, fără sens pentru mine, şi atunci toţi începeau să exclame, să se agite, să ridice glasurile. Eu eram fascinat de misterele lor. Şi într-o zi (…) l-am văzut ridicând braţul către tavan (aluzie la salutul legionar – n.n.), parcă ar fi indicat o direcţie, şi l-am auzit rostind cu un glas solemn: Sambo! Toţi au amuţit deodată şi şi-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: Sambo! Sambo! … În acea clipă am simţit un fior necunoscut până atunci: simţeam că pătrunsesem într-un mare şi cutremurător secret. Toate misterele bărbaţilor de la masa alăturată erau concentrate în aceste două silabe: Sambo”.
Prin personajul Ștefan Viziru, Mircea Eliade descrie camera misterioasă Sambo: „Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Dar mie mi se părea că e verde (verdele făcea parte din simbolistica legionară n.n.)… Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita apoi toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea aceasta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo,am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată“.
Legiunea – Sambo – locul în care românii se întâlneau cu Dumnezeu!
Arhimandritul Iustin Pârvu de la Petru Vodă îmi mărturisea, prin anul 2010: „Păi, era acolo (în frăţiile de cruce legionare n.n.) o emulaţie, un crez, o convingere … o credinţă pe care o mai am şi acum şi nu am găsit-o în Biserică“. Mulţi legionari și legionare au mărturisit că Biserica nu le-a oferit posibilitatea de a-și manifesta credinţa creștină pe care au regăsit-o în Legiune.
În viziunea lui Eliade, Sambo pare să fi fost camera subterană – peștera – în care geto-dacul Zalmoxis a supravieţuit miraculos timp de trei ani. Așa cum a fost și peștera mormânt în care a stat timp de trei zile trupul neînsufleţit al israelitului răstignit și înviat din morţi, Iisus Nazarineanul. Legiunea asigura o stare de trăire paradisiacă: „În camera Sambo toate funcţiunile fiziologice sunt oarecum suspendate (…) Nu puteam face nimic în Sambo. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu mi-era somn. Trăiam, pur şi simplu, în paradis”.
Eliade atestă posibilitatea ca Zalmoxis să fi rezistat trei ani claustrat într-o cameră subterană, fără mâncare și băutură. Există legende patristice ale creștinismului ce pomenesc despre anahoreţi care au experimentat perioade îndelungate de timp fără hrană și băutură, în condiţii de izolare extremă. Același fenomen de supravieţuire la limita firescului uman l-am întâlnit la unii deţinuţi supuși unor condiţii de exterminare în temniţele comuniste. Spre exemplu, unii au rezistat mai multe zile la neagra – o celulă de izolare lipsită total de lumină și surse de încălzire sau la Zarca Aiudului – închisoarea din închisoare.
Învierea și mântuirea Neamului – repere sacre ale credinţei legionare
La înmormântarea martirilor legionari Moţa și Marin, căzuţi în luptele Războiului civil din Spania, au participat câteva zeci de mii de legionari din întreaga Românie Mare, care au rostit în grup un Jurământ solemn: „Moţa și Marin, jur în faţa lui Dumnezeu, în faţa jertfei voastre sfinte, pentru Hristos si Legiune, să rup din mine bucuriile pământești, să mă smulg din dragostea omenească și, pentru învierea Neamului meu, în orice clipă să stau gata de moarte!“.
Însă neînfricarea în faţa morţii era o caracteristică legendară a strămoșilor geto-daci.
Mircea Eliade consemna în articolul Comentarii la un jurământ publicat în Vremea din 21 februarie 1937: „Acţiune înţeleasă ca o luptă dârză pentru desăvârșirea de sine, adică pentru renunţarea de sine. Acţiune în sens mistic: luptă împotriva omenescului, pregătire de moarte. Semnificaţia acestui jurământ este copleșitoare.
Măsura în care va fi el împlinit și fructificat va dovedi și capacitatea de înnoire spirituală a României. Ceea ce lovește în primul rând pe un creștin din afara mișcării, care nu cunoaște adâncimea spirituală și bărbăţia vieţii dinlăuntrul Legiunii – este prezenţa atât de gravă a Morţii. În orice clipă să stau gata de moarte! (…)
Niciodată în istoria României moderne creștinismul n-a apărut mai robust ca în aceste zile, când zeci de mii de oameni s-au legat în faţa lui Dumnezeu să rupă din ei bucuriile pământești. Niciodată fiinţa românească nu s-a voit pe sine mai tragică, mai substanţială – într-un cuvânt mai creștină. Viziunea ascetică a vieţii pe care o trădează acest jurământ este tragică – întrucât presupune luptă cu sine, renunţare, înfrânare – dar nu este pesimistă.
Ce revoluţie naţională și socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creștin si tolstoian – a îndrăznit să-și facă «propagandă» cerând oamenilor să se apropie de călugări și să fie în orice clipă gata de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuiește dl. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică – încât succesul ei ar însemna încă o dată victoria duhului creștin în Europa; într-o Europă în care Christos n-a prea fost biruitor, deși milioane de oameni au crezut în numele lui. Jurământul acesta, care exprimă atât de limpede gândul dl-ui Codreanu, dovedește cât de departe este mișcarea Legiunii de o «revoluţie naţionalistă» oarecare. Nu e vorba de cucerirea puterii cu orice preţ – ci înainte de toate de un om nou, un om pentru care viaţa spirituală să existe, iar creștinismul să fie trăit responsabil, adică tragic ascetic.
Mântuirea Neamului nu e posibilă fără jertfă; nici o înviere, în nici un ordin al existenţei nu se poate face fără moarte. Sensul creștin al acestei afirmaţii este atât de limpede, încât nici nu mai trebuie să stăruim. Dar această «Înviere a Neamului» nădăjduită prin minunea creștinismului și prin trăirea cât mai sinceră în duhul creștin nu numai că schimbă total istoria românească, realizând destinul neamului nostru, dar înseamnă și apariţia unei noi mistice naţionaliste în Europa. Dacă, după cum se spune, nazismul se fundează pe Neam si fascismul pe Stat – atunci mișcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină în stare să conducă așezări omenești. (…)
Astăzi, când primatul politic este aproape necontestat, jurământul Legiunii și al unei bune părţi din lumea românească, dovedește că învierea unui Neam și mântuirea unui om nu pot fi nădăjduite decât printr-o totală fărâmiţare a omenescului, prin cea mai aspră luptă cu sine; într-un cuvânt, prin creștinizare! În nici o parte a lumii, astăzi oamenii nu-și propun un scop atât de puţin lumesc, atât de spiritual. Numai în așa numitul «Grup de la Oxford» se mai speră astăzi o salvare a Europei prin creștinism. Dar nici acolo nu s-a pomenit un jurământ atât de aspru, un jurământ aproape călugăresc”.
În final, vă supun atenţiei un extras dintr-un articol publicat de Eliade în revista Buna Vestire din data de 17 decembrie 1937. „Astăzi întreaga lume se află sub semnul revoluţiei, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va învinge prin graţia divină. De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane au de scop cucerirea puterii, revoluţia legionară e spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au de scop cucerirea puterii din partea unei clase sociale sau din partea unui om, «revoluţia legionară are ca scop spre mântuirea neamului, reconcilierea neamului românesc cu Dumnezeu», cum a spus Căpitanul.
De aceea Mişcarea Legionară se distinge de tot ce s-a făcut până azi în istorie, şi victoria legionară va aduce cu sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie activă, demnă şi puternică, ci va crea un om nou, corespunzând unui nou tip de viaţă europeană.
Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică, ci s-a născut totdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o mare schimbare interioară”. Iată dovezi incontestabile ale faptului că mișcarea Legiunii a pus bazele unei noi credinţe religioase de sorginte creștină cu influenţe evidente ale zalmoxianismului geto-dac.
10,544 total views, 2 views today
În realitate, „Camera Sambo“ a lui Mircea Eliade este un loc paradiziac sau al transcenderii şi nu are legătură cu mişcarea legionară., cum denaturează Militaru – reiau pe scurt, deoarce nu mi-a fost (inca) acceptat mesajul comentariul prim initial:
„Camera Sambo“ era pentru Eliade simbolul Şambhalei, tărâmul nevăzut al nemuritorilor din mistica orientală, zonă care îl preocupa cu precădere pe Mircea Eliade, el chiar plecând personal în acea direcţie – India, Nepal – ca explorator mistic (am mai arătat acestea din ianuarie 1990, în revista Arhetip, la care am fost cofondator, începând cu articolul serial initiat din primul număr „Tînărul Mircea Eliade – mistic, ascet, explorator“, al cărui prim articol era „Patima pentru tainele vieţii subpământene“).
Mircea Eliade abordează şi direct tema Şambalei în nuvela „Secretul doctorului Honigberger“, în care transpune căutările sale ezoterice, prin motivul camerei Sambo doar abordând mai subtil, mai simbolic, aceeaşi temă.
Ca şi „raiurile“ mici făcute de sfinţii creştini pentru ceilalţi creştini, care îi venerează (menţionate mereu în scrierile sfinţilor), aceste „tărâmuri“ sunt şi un spaţiu de interioritate şi cer în acelaşi timp, numite de aceea la trăitorii mistici profunzi şi „peştera din cer“. Aşa este şi cazul Şambalei şi al „camerei Sambo“ a lui Eliade (simbol al Şambalei), de interioritate şi concomitentă înălţare. Acesta este un arhetip înnăscut adânc înrădăcinat în subconştientul uman, de aceea îl vom găsi pretutindeni, în diferite religii. Şi zeiţele Moire, zeiţele destinului, fiicele lui Zeus, trăiau şi ele într-o „peşteră din cer“.
Salemul amintit în Biblie, al preoţiei în veac, mult anterioară celei iudaice, este şi el un asemenea tărâm.
În toate arhetipurile ce se referă la ascensiunea spirituală, totul începe printr-o coborâre iniţiatică, precum Zalmoxe în peşteră, cazul invocat, dar arhetipul nu il are ca referinţă pe Zalmoxe. Eroul Eneea (din epopeea Eneida) coboară mai întâi în Hades, la sufletele morţilor, şi abia apoi se urcă la Elizeum, cum îi ziceu romanii, sau la Câmpiile Elizee, cum îi ziceau raiului grecii antici (deşi stă la baza cuvântului Iad de la creştini, Hadesul nu era iadul, iadul fiind Tartarul).
Acesta este traseul universal al călătoriei pe Axa Lumii, până şi în opera alchimică athanorul fiind, la bază, corespondentul peşterii, a măruntaielor, de unde pleacă ascensiunea, realizarea Operei, o înlănţuirea ascensională precum Axa Lumii sau pe Axa Lumii .
Şi Iisus Hristos, după răstignire a coborât mai întâi în Iad, la sufletele de acolo, şi abia apoi s-a înălţat la Cer, aceste „locuri“ fiind împreună pe Axa spirituală a lumii, unul jos, altul sus, deşi în acelaşi „loc“, pe Axa ascensională.
–
Este o pură invenţie (sau o opinie nefondată) a lui Militaru că Sambo era un cuib legionar.
V. Militaru, probabil necunoscând toată opera lui Eliade, insistă a nu înţelege că Sambo era tărâmul transcendent dar şi material al Şambalei, deşi îl citează pe Eliade care spune destul de clar asta despre Sambo („există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac“).
Cercetătorii culţi au înţeles însă ce este „camera Sambo” a lui Eliade. La Petru Ursache, care a pulicat din 1993 mai multe ediţii din cartea sa „Camera Sambo, Introducere în opera lui Mircea Eliade“, camera Sambo a lui Eliade era consubstanţială cu celebra sa mansardă din tinereţe şi totodată „reprezenta locul tainic al evaziunii şi al visării… Cînd se afla în India, mansarda reală din strada Melodiei devenea automat Camera Sambo. În Franţa… camera Sambo era viziunea patriei, a paradisului pierdut.“ (Eliade aminteşte de camera Sambo a sa şi în unele amintiri, nu doar în romanul „Noaptea de Sânziene”.)
Ceea ce arătam şi eu din 1990 apare, mai accentuat, şi în lucrarea de disertaţie din 2017 a masterandului teolog Constantinescu Mihai, care descrie „camera Sambo” a lui Mircea Eliade ca pe „o cameră misterioasă, în care eşti perfect protejat de lumea exterioară, şi în care numai iniţiaţii pot pătrunde. [Personajul Ştefan] o caracterizează ca pe «un loc paradiziac», mărturisind: «Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată» …În opinia noastră, camera Sambo este un spaţiu sacru, al comuniunii cu divinitatea şi absolutul, al fericirii primordiale. Pentru Mircea Eliade, expert în religia indiana şi tibetană, Sambo este Shambala. Demonstraţia noastră porneşte de la următorul pasaj din roman: «am auzit pe unul dintre ei, pe cel care mi se părea cel mai bătrân pentru că avea mustăţi, l-am văzut ridicând braţul către tavan, parcă ar fi indicat o direcţie, şi l-am auzit rostind cu un glas solemn: ’Sambdl’. Toţi au amuţit deodată şi şi-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: ‚Sambdl, Sambdl’… în acea clipă am simţit un fior necunoscut pană atunci: simţeam că pătrunsesem într-un mare şi cutremurător secret». Doar pentru copilul Ştefan, plasat la distanţă de masa convivilor, cuvântul necunoscut a devenit «Samba» sau «Sambo». Pronunţia cuvântului scris de Eliade – «Sambdl», mai ales în partea repetitivă – «Sambdl, Sambdl», este similară cu cea a cuvântului «Shambala», auzit neclar sau de către un necunoscător. Iată ce simte copilul Ştefan, după ce a păşit în spaţiul sacru: «Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemână noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire».“
Foarte grav, Vasilică Militaru a alterat încă o dată cu de la sine putere un text al lui Mircea Eliade. Astfel, în articol el reproduce alterat textul de mai sus „Toţi au amuţit deodată şi şi-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: ’Sambdl, Sambdl’… în acea clipă am simţit un fior necunoscut…“
Militaru înlocuieşte „Sambdl, Sambdl“ cu „Sambo, Sambo“, ca şi când a vrut să înlăture conştient orice posibilă asociere a camerei sale mistice cu Şambala, intenţia lui Eliade atestată de cercetătorii culţi.
Ceea ce se pare că nu cunoaşte V. Militaru, este faptul că toată proza fantastică a lui Mircea Eliade urmăreşte acest motiv al porţilor (portalurilor) de trecere spre acest tărâm fantastic şi real totodată (precum în nuvela „Pe strada Mântuleasa“. unde trecerea e printr-o străveche pivniţă din Bucureşti, prin apa consubstanţială magic cu Apa Sâmbetei a Axei Lumii), iar camera Sambo poate fi înţeleasă doar în această cheie.
……….
Mircea Eliade, care pentru mine devenise un mentor şi un idol în tinereţe, a făcut parte din cuibul legionar secret „Luminiţa“ (probabil un grup de cuiburi) – nu „Sambo“, cum plăsmuieşte V. Militaru -, ca şi poetul şi intelectualul Radu Gyr, deşi ar fi participat şi la întrunirile cuibului legionar „Axa“.
Astfel, când în 1938 s-a produs arestarea legionarilor de către reprezentantul dictaturii carliste, Armand Călinescu, într-o notă a Siguranţei din 21 martie 1938, urmare a unui interogatoriu cu «comandantul» Radu Gyr, menţionarea lui Eliade apare: „Eliad Mircea, scriitor şi ziarist, încadrat în Mişcarea legionară în anul 1935 […] în grupul scriitorilor şi poeţilor de sub conducerea profesorului Radu Demetrescu Gyr”, Radu Gyr fiind interogat şi despre Mircea Eliade care s-ar fi înscris în Luminiţa, o grupare de «cuiburi» de intelectuali, mai ales scriitori, conduşi de poet (documentul s-a păstrat în arhiva SRI – FD, Dosarul 573, f.15 – acum la CNSAS, cred).
C.D Niculae, ești total în afara subiectului.
Iată care era atitudinea lui Mircea Eliade faţă de Legiune, descrisă în romanul autobiografic Noaptea de sânziene, adică 24 iunie – ziua înfiintării Legiunii Arhanghelului Mihail.
Mircea Eliade, este arestat alături de marea masă de legionari ce a precedat arestarea din 17 aprilie a lui Codreanu.
Tot în roman, Eliade descrie propria atitudine din timpul arestului şi anchetei din primăvara lui 1938. “Abia după o săptămână i se dăduse voie să anunţe că fusese arestat. În tot acest timp nu se spălase, nici nu se bărbierise. Dormise pe ciment, într-o cămăruţă din beciurile Prefecturii. Becul, puternic, ardea într-una, zi şi noapte. Un jandarm, schimbat din trei în trei ceasuri, stătea pe scaun, lângă uşă, păzindu-l. Nu aveau voie să vorbească unul cu altul … L-au chemat apoi la interogatoriu…Inspectorul l-a întrebat de când este legionar şi cu cine lucrează. – Nu sunt legionar, răspunse Ştefan. – Bine, asta ştim noi, aşa spun toţi, făcu inspectorul plictisit…. – Semnează declaraţia asta şi eşti liber.
– Asta nu pot semna, spuse el ferm. E o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar … lăsaţi-mă pe mine să scriu declaraţia. O critică sunt gata oricând să semnez, căci astea sunt părerile mele. Dar nu pot mărturisi că regret că am fost încadrat în Mişcarea Legionară şi că de-aici înainte nu voi mai avea nimic de-a face cu ea.”
Mișcarea Legionară NU a pus bazele unei noi credinţe religioase, cu influenţe necanonice păgâne, chiar dacă capitanul Corneliu Zelea-Codreanu a evocat vreodată pilduitor spiritul de sacrificiu al tracilor.
Dovada este articolul „Biserica în Statul Legionar“, publicat în primul număr al ziarului interbelic Cuvântul – „Serie nouă“, din 14 octombrie 1940, ziar aflat sub tutela spirituală a filozofului Nae Ionescu, fondatorul publicaţiei, care s-a stins însă în martie 1940.
–
Iată articolul:
« Biserica în Statul Legionar
Dumnezeu a fost cu noi, cu „nebunii pentru Hristos“. Sfântul Arhanghel Mihail ne-a ocrotit… Numai pământul, cu pământenii şi „pământeştii“ lui, ne-a fost protivnic. Am biruit şi din această pricină.
Acum, dacă starea lucrurilor după pământeasca socoteală s-a răsturnat, se întreabă „lumea“, adică pământenii: ce au de gând să facă Legionarii?
Se întreabă mai ales unii prea „pământeşti“ slujitori ai Bisericii: Ce va face Statul Legionar cu Biserica?
Întrebarea este vicleană pentru că este pusă pieziş. Este pusă aşa, nu de Preoţii Legionari, precum nici de adevăraţii slujitori ai Bisericii, chiar nelegionari, – ci este pusă de un anumit fel de „slujitori“ ai Sfintelor Altare, cari au confundat şi confundă încă socoteala lor pământească cu divina chemare a Sfintei Preoţii. Şi atunci, grija lor cea mare nu este alipită chiar de rânduiala şi binele pe care trebue să-l dea „lumii“ Biserica. Ci grija lor este de felul cum li se vor încurca prea pământeştile lor socoteli. Pentrucă aceste socoteli, ale acelora cari nu sunt călăuziţi de Duhul lui Hristos, într’adevăr se încurcă.
Se încurcă, nu prentrucă Statul Legionar este împotriva cuiva – Doamne fereşte! Nu este împotriva niciunui om cumsecade: Cu atât mai mult: nu este nicidecum împotriva Bisericii şi a sfinţilor Ei slujitori !
Dar, este acest Stat Legionar duşmanul cel mai hotărât al minciunii şi nerânduelii!
Statul legionar este cel mai mare iubitor al adevărului, dreptăţii şi ordinei!
Şi ordine trebuie făcută şi în Biserică. Şi este foarte uşor de făcut. Cum?
Simplu: Statul Legionar vrea să-şi statornicească rostul pe slava lui Dumnezeu. Şi aceasta se dă numai celor ce trăesc şi luptă pentru Biserica Lui. Aşa cum au făcut martirii legionari, în frunte cu Căpitanul.
Iar cei vii, cei rămaşi, vor putea-o face prin înstăpânirea din nou, în România Legionară, a respectului deplin şi împlinirii totale a Sfintelor Canoane şi a Legiuirilor Bisericii. Nimic altceva mai mult. Dar, atâta este de ajuns. Atâta este totul.
Va fi cea mai mare faptă a Statului Legionar. Sunt „pământeni“ cari sunt certaţi cu Rânduiala şi Legile Bisericii?
Nu va fi vina Statului Legionar dacă îi va obliga să tragă consecinţele pe toţi protivnicii Bisericii. Oricine ar fi ei. Pentru Statul Legionar stă, mai presus de orice: Biserica.»
– – – – – – –
Deşi articolul este semnat de părintele Ilie Imbrescu, un promotor al României creştine curate, subiectul, sub acelaşi titlu, a fost în prealabil dezbătut în cadrul cuibului legionar Axa, din Bucureşti şi reprezintă astfel poziţia Mişcării Legionare faţă de Biserică, şi înainte şi după înfiinţarea statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 – 14 februarie 1941). Cuibului Axa îi sunt asociate nume celebre, ca lideri sau participanţi, precum Mihail Polihroniade, Ion Moţa şi Mircea Eliade.
La „Cuvântul“ scriau Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Lucian Blaga, Adrian Maniu ş.a.
_ _ _ _ _ _ _
În concluzie, Mișcarea Legionară NU a pus bazele unei noi credinţe religioase, cu influenţe necanonice păgâne, cum se afirmă rătăcitor de către unii, care vor să fabrice de fapt o altă credinţă, pe linia atacării neabătute a Bisericii Orodoxe Române.
–
Mişcarea Legionară recunoştea o singură Biserică, o singură Credinţă, deci, cea creştin ortodoxă, punând insistent accentul pe respectarea canoanelor ei. Referirea căpitanului Zelea-Codreanu la traci este, evident, numai o pildă privind vitejia strămoşilor neamului românesc (vitejii traci), nu o întoarcere la religia geto-dacilor (o parte din marele neam al tracilor), cum se pretinde fără temei şi fără probe, geto-daci care sacrificau ritualic (ucideau) „soli“ pentru a-i trimite la Zalmoxe, dacă este să-i credem pe grecii antici, căci de fapt dacii nu ne-au lăsat mărturii ale unei asemenea „spiritualităţi“ şi nici despre Zalmoxe.
Iarăşi, ca de obicei, Vasilică Militaru îşi permite să îi „corecteze“ textele lui Mircea Eliade, uneori fără vreun motiv evident, alteori fiind evident că vrea să-şi promoveze propriile idei sau afirmaţii ca fiind susţinute de o autoritate, deşi mai niciodată nu este cazul.
De exemplu, textul original al lui Eliade (citat modificat in articol) este:
„Toate misterele bărbaţilor de la masa alăturată erau concentrate în aceste două silabe: Samba“.
Samba, nu Sambo.
Cu toate, acestea, Militaru înlocuieşte Samba cu Sambo în citatul pe care îl dă în articolul din Certitudinea de mai sus. Eliade a folosit adesea Samba în loc de Sambo şi a folosit şi Sambdl. Militaru l-a îndreptat peste tot cu Sambo, în citatele din Eliade puse chiar între ghilimele, culmea. De ce o asemenea barbarie?
Pare evident că, fără a altera grosolan de înşelător textul lui Eliade, reiese că savantul în istoria religiilor ne transmite că nu Sambo este numele original al locului tainic despre care vorbea, iar alternativele Samba şi Sambdl fac o mai străvezie tirmitere la Şambala, motivul preocupărilor lui Eliade.
Dar dacă ar fi respectat textul ad-literam al lui Mircea Eliade, fără a-l adapta (cum face mereu, cel mai des răstălmăcind sensurile şi mesajele), Militaru nu ar mai fi putut susţine cu o nejustificată uşurinţă că Sambo era un cuib legionar, construind un întreg eşafodaj pe baze false.
În acest context, şi „citatele“ pe care Militaru le dă din părintele Justin (care i-ar fi vorbit lui personal asemenea lucruri, cum pretinde) trebuie privite circumspect.
Una din gravele citări în fals din Eliade pe care am văzut-o în mod repetat la Militaru este că acesta ar fi arătat, în Jurnalul său, că Europa nu a cunoscut creştinismul (deci Militaru poate să vină el, cu religia sa, „să îndrepte“ situaţia?). Chiar şi dacă pare că „citează“, Militaru trebuie verificat atent, având în vedere înclinaţiile sale plastografice dovedite.
Eliade a susţinut dimpotrivă, mai ales în Memoriile sale, că adevăratul creştinism îl regăsim în estul Europei (nu în Europa occidentală), chiar dacă el nu a triumfat la păturile sociale sus-puse.
[…] „În romanul Noaptea de Sânziene, apărut la Editura Gallimard în anul 1955, Eliade prezintă o cameră verde, făcând aluzie la Casa Verde – sediul Legiunii. Pentru iniţiaţi, chiar titlul romanului a fost camuflat de Eliade: Noaptea de sânziene (sărbătoare precreștină a mitologiei geto-dacilor legată de Solstiţiul de vară) fiind ziua de 24 iunie – ziua întemeierii Legiunii Arhanghelului Mihail. Episcopii creștini au plasat la aceeași dată ziua nașterii iudeului Yohanah, denumit Ioan Botezătorul, în demersul lor de eliminare a tuturor credinţelor precreștine”, precizează Vasilică Militaru, într-un articol publicat în nr. 139 al revistei Certitudinea. […]
Așa se întâmplă când prostul se dă doct.
Nu am citat din texte tip pdf preluate de pe internet, precum C.D. Niculae. Ghinionul lui C.D.N. este că am utilizat un citat din romanul tipărit din biblioteca personală Noaptea de sânziene, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998. Același text original a fost citat corect și în cartea de coautor Credinta Neamului Românesc, Editura Vicovia, Bacău, 2010.
Totuși am descoperit și pe internet un citat corect din roman: „l-am văzut ridicând brațul către tavan, parcă ar fi indicat o direcție, și l-am auzit rostind cu glas solemn: Sambô! Toți au amuțit deodată și și-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat pe rând: Sambô! Sambô!… În acea clipă am simțit un fior necunoscut până atunci: simțeam că pătrunsesem într-un mare și cutremurător secret.“ (cf. https://visiteforie.wordpress.com/2013/07/01/376/)
Deci, Sambô cu accent circumflex pe o și nu Samba sau Sambdl. Doar dintr-o eroare nu a apărut în textul publicat accentul pe o. Aceasta nu schimbă sensul interpretării camerei Sambô în registrul legionar. Shamballa este în capetele încuiate ale unora care nu l-au studiat atent pe Mircea Eliade și nici preocupările sale privind mișcarea Legiunii.
Referitor la concluzia finală: „mișcarea Legiunii a pus bazele unei noi credinţe religioase de sorginte creștină cu influenţe evidente ale zalmoxianismului geto-dac“ iată și părerea autorizată a lui Mircea Eliade exprimată în cartea sa De Zalmoxis à Genghis-Khan (Payot, Paris, 1970): „Putem deci să ne gândim că credinţele relative la Zalmoxis și la cultul său au fost absorbite și radical transformate de creștinism“. Zalmoxis „se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creștinare aproape totală“.
„Să nu uităm că trăsăturile caracteristice ale cultului lui Zalmoxis erau de tip misteric și escatologic: după Herodot, Zalmoxis ar fi revelat posibilitatea de-a obţine imortalitatea cu ajutorul unei iniţieri care comporta un descensus ad inferos și o epifanie, o «moarte» rituală urmată de o «renaștere».
Putem deci să ne gândim că credinţele relative la Zalmoxis și la cultul său au fost absorbite și radical transformate de creștinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de-a obţine nemurirea, având ca model – și meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creștini. Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric (astrologie, terapeutică, theurgie etc.) – încurajau apropierea de creștinism.
Cea mai bună și cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis și a cultului său ar trebui căutată în creștinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 p.Chr.). Din nefericire cunoaștem destul de puţin fazele cele mai vechi ale creștinismului în Dacia; nu știm, în consecinţă, dacă anumite aspecte ale religiei lui Zalmoxis au supravieţuit sub o formă nouă, în perioada primelor secole creștine. Dar ar fi zadarnic să căutăm urme a lui Zalmoxis în folclorul românesc, pentru că acest cult nu era de structură specific rurală. și mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creștinare aproape totală.“.
(De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, 1995, p.77)
C.D. Niculae, dacă tăceai, filosof rămâneai!
„Veţi trebui să muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci, BOTEZUL MORȚII“- Corneliu Zelea Codreanu.
Iată proba faptului că mișcarea Legiunii a pus bazele unei noi credinţe religioase de sorginte creștină cu influenţe evidente ale zalmoxianismului geto-dac.
„Corneliu Zelea Codreanu se adresa camarazilor săi legionari în Pentru legionari
Carmen Sylva, 6 decembrie 1935,
LEGIONARI,
Scriu pentru familia noastră legionară. Pentru toţi legionarii: din sat, din fabrică şi din universitate. Nu ţin seamă de nici un fel de regulă impusă autorilor de cărţi. N-am timp. Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. La ora aceasta suntem înconjuraţi din toate părţile. Duşmanii ne izbesc mişeleşte şi trădarea muşcă din noi. (…)
Îmi este indiferentă părerea pe care ar putea s-o aibă lumea nelegionară şi nu mă interesează efectele pe care ele l-ar avea în acea lume. Eu vreau ca voi, soldaţi ai unor alte orizonturi româneşti, citind aceste amintiri să recunoaşteţi în ele propriul vostru trecut şi să vă aduceţi aminte de luptele voastre. Să retrăiţi suferinţele îndurate şi loviturile primite pentru neam. Să vă umpleţi inimile de foc şi de hotărâre în lupta grea şi dreaptă, în care v-aţi încleştat şi din care avem cu toţii poruncă de a ieşi: biruitori sau morţi. La voi mă gândesc când scriu. La voi, acei care veţi trebui să muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci, botezul morţii. Şi la voi, acei ce veţi trebui să păşiţi peste morţi şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale Românilor. “
În ziua de 15 martie 1940 profesorul Nae Ionescu a murit. Prin urmare, el n-a mai prins Statul Naţional Legionar.
Într-o întâlnire din anul 1937 a generalului Ion Antonescu cu șeful Mișcării Legionare, Corneliu Codreanu îi declara: „Mișcarea Legionară nu este pregătită să guverneze ţara. Ea are un scop educativ și nu va lua conducerea decât atunci când întreg poporul român va fi pregătit în vederea unei guvernări legionare. Noi nu avem cadre de conducere.“. În iarna lui 1937-1938, Căpitanul a refuzat să-și asume o lovitură de stat pentru aceleași considerente. Din închisoare, în vara lui 1938, cerea comandanţilor (legionari – n.n.) liniștirea spiritelor și pregătirea morală și politică, din aceleași motive.
Dar 18 luni mai târziu, deși elita Mișcării dispăruse sau era în imposibilitatea de a acţiona coerent, Horia Sima antrenează Mișcarea într-o seamă de acţiuni, inclusiv tratative cu Carol II, iar în toamna lui 1940 aprecia că legionarii sunt pregătiţi să guverneze, că au cadre de conducere. (Alexander E. Ronnett, Neam fără noroc sau Blestemul lui Zamolxe, Editura Vicovia, pp.216-217)
Faptul că Nae Ionescu a murit în 1940, nu înlătură faptul că a fost patronul spiritual al publicaţiei legionare Cuvântul (fiind şi conducătorul ei real, cât timp a trăit).
Iar suceveanul Alexander Eugene Ronnett (sau Alexandru Ronnett, un moldovean cu înaintaşi franco-germani supuşi austrieci), medicul personal din SUA, Illinois, al lui Mircea Eliade, nu e întotdeauna o sursă absolut sigură, directă şi neîndoielnică privind cele relatate, dar chiar şi aşa el nu contrazice cu nimic conţinutul articolului „Biserica în Statul Legionar“ din Cuvântul, respectiv poziţia mişcării legionare de fidelitate faţă de creştinismul ortodox.
Iar cupinsul cărţii lui Ronnett nu face nici o legătură între mişcarea legionară şi vreun cult pentru Zalmoxe al acesteia, chiar dacă foloseşte, spectaculos, numele zeului dac, şi chiar el însuşi era un exaltat dacist, căci este opinia lui Ronnett acea că „Numai o totală dedicaţie pentru binele naţiunii, prin revenirea la vechile tradiţii geto-dace şi a acceptării principiilor de luptă şi de viaţă legionare se poate ajunge la ceea ce dorea Căpitanul: O ţară ca soarele sfânt de pe cer“.
Dar Ronnett avea doar 18 ani când a fost arestat în 1938 şi nu îl cunoscuse îndeaproape de Corneliu Zelea Codreanu (ucis de regele Carol II în 30 noiembrie 1938, la 39 de ani), deşi a devenit în timp un anti-simist, după ce o vreme s-a alăturat în exil grupului din SUA fidel lui Horia Sima (spre deosebire de Mircea Eliade, care nu a agreat şi nu încurajase schismele sau partizanatlel în mişcare).
~
Dar Ronnett confirmă că Eliade – de care a devenit apropiat mult mai târziu, în SUA, ca medic – a făcut parte ca legionar activ – în „clubul Axa“, zice el (cuibul Axa) -, cuibul în care s-a dezbătut tema „Biserica în Statul Legionar“ înainte de a fi publicată în Cuvântul.
Astfel, el a spus despre Eliade:
„…voi face câteva afirmaţii definitive:
– Mircea Eliade a fost un legionar încadrat.
– S-a apropiat de Codreanu şi Mişcarea legionară, ca şi mentorul său Nae Ionescu.
– A fost membru în Clubul Axa din care făceau parte cele mai mari personalităţi legionare.
– În presa legionară din acele timpuri a publicat o mulţime de articole care dovedesc ataşamentul lui la Mişcarea legionară pe care a considerat-o ca o revoluţie spirituală şi o mare şansă de a schimba mentalitatea dominantă a poporului nostru. O mare revoluţie care era singura şansă de a supravieţui ca naţiune. În timpul arestării lui şi a internării în lagăr a fost şef de cuib.“
(pentru conformitate: „MIRCEA ELIADE ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ. Dezvăluirile medicului personal, Alexander E. Ronnett“ pe Marturisitorii)
–
Deci ce se spune în articolul de mai sus, din Certitudinea, cum că Eliade nu a făcut parte efectiv din mişcare, nu e chiar astfel. A fost, conform medicului şi prietenului său mai tânăr, încadrat în cuibul AXA (nu în cuibul Sambo, inexistent).
Smabdl, Sambdl este în creierul tău făcut terci de răutatea ta congenitală, C.D. Niculae . Sambô! era salutul rostit de tinerii misterioși și de la acest salut, Ștefan Viziru – Mircea Eliade – dă numele camerei Sambô!. Nicio legătură cu aberațiile Shamballa preluate de pe internet de la tot soiul de papițoi cu pretenții de specialiști în Mircea Eliade. Îți recomand să citești cele două volume de Jurnal, ca să-l poți înțelege pe Mircea Eliade. După război, Eliade a abandonat preocupările din tinerețe legate de India. Dovadă stă faptul că în cartea De la Zalmoxis la Genghis-Han Eliade abordează problematica șamanismului și nu rostește niciun cuvânt despre Shamballa. Shamballa apare menționată în Secretul doctorului Honigberger apărută înainte de război, în anul 1940.
C.D. Niculae nu ai studiat nimic despre mișcarea Legiunii. Concepte ca ”Învierea Neamului Românesc”, ”mântuirea Neamului”, ”jertfirea personală pentru mântuirea Neamului” folosite în mod frecvent de Corneliu Zelea Codreanu, citate de Mircea Eliade și experimentate de mii de legionari în temnițele carliste, antonesciene și comuniste, nu au nicio legătură cu teologia ortodoxă a B.O.R. Corneliu Codreanu folosea frecvent și termenul ”credința legionară”. Într-o circulară îi îndemna pe studenții legionari care plecau în vacanță: ”Botezați-i în credința voastră” și aici nu se referea la botezul creștin făcut doar de preotul ortodox!. În Însemnări de la Jilava, Codreanu folosește expresia ”Doamne al Neamului nostru românesc”.
”Şi către sufletul care s-a ridicat, de asemenea: Adu-ţi aminte de toţi ai mei. Primeşte-i sub scutul Tău. Iartă-i şi odihneşte-i. Dă-le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, DOAMNE al NEAMULUI nostru ROMÂNESC, întru nădejdea învierii lui. Amin.”. Nădejdea Învierii Neamului românesc. C.D. Niculae, nu ai cum să pricepi tu așa lucruri subtile destinate românilor!
Am verificat în ediţia indicată de Vasilică Militaru a romanului „Noaptea de Sânziene“, de unde zice că a preluat textul, şi este aşa cum zice, adică apare „Sambo Sambo“ acolo unde în textele din alte apariţii ale romanului (de pe Internet) apare „Sambdl, Sambdl“, cum este invocat şi de diverşi autori (Sambdl), dar Sambo, care este un cuvânt sanscrit, totuşi (limbă familiară lui Eliade, care a studiat-o în India şi a folosit-o şi mai târziu), nu a fost un cuib legionar, ci simbolizează altceva, după cum şi personajul din roman Ştefan Viziru îi răspundea prietenei sale Ileana, câteva pagini mai departe (în roman), care îl întrebase „Dar în fond ce este Sambo?“, iar Ştefan i-a răspuns că e un secret şi că oricum nu crede că acesta era numele original despre care se vorbea: „Poate că tânărul rostise cu emfază Salambbô şi ridicase mâna în sus – şi mie mi se păruse că rostise Sambô“ (măcar „Salambbô“ apare şi în ediţia citată de V. Militaru).
Ce poate fi mai clar – cum apare negru pe alb în roman – decât că Sambo nu e numele real, ci, poate, mai degrabă, cel real era Salambbô, care e, în definitiv, o anagramare a Şambala (sau Şambbalô, Şambbala, pentru exigenţă).
Ô din Sambô este franţuzesc şi unele probleme apar probabil din faptul că romanul lui Eliade a fost publicat pentru prima dată în traducere franceză din română, în 1955, la Paris, la editura Gallimard (Eliade concepându-l in 1953-1954), şi abia în 1971 în română, tot la Paris. Putem avea ediţii româneşti după traducerea din franceză sau după original (e de verificat).
Problema gravă e că, oricum, Sambo nu a fost vreodată un cuib legionar (nu există în istorie un cuib legionar Sambo), cum susţine fantezist Vasilică Militaru, în efortul stabilirii unei noi credinţe, în afara Bisericii şi în care să fie implicat ca un fel de preot, cum reiese din alte susţineri ale sale despre noua sa biserică.
~
Marele profesor de istoria literaturii Dumitru Micu (stins în 2018, la 89 de ani, prinzând ca tânăr elev şi vremea legionară) a făcut o analiză exemplară a acestui roman al lui Eliade şi a conchis şi el că Sambo semnifică ieşirea din teroarea timpului istoric, un motiv des întâlnit în opera lui Eliade: «Ştefan Viziru – scria D-tru Micu – îşi procură un iluzoriu „spaţiu privilegiat“, „loc paradiziac“, prin închirierea în secret a unei camere de hotel pe care o transformă imaginativ într-o „camera extraistorică şi atemporala“… Numită atunci (prin stâlcirea, poate, a unui alt cuvânt) Sambo, acea odaie fusese pentru el, şi avea să rămână, Shambala» (D-tru Micu, prefaţă la „Noaptea de Sânziene“, editia Minerva 1991).
Plin de aroganţă şi de obrăznicie, Vasilică Militaru zice însă mai sus că: „Shamballa este în capetele încuiate ale unora care nu l-au studiat atent pe Mircea Eliade…“.
Este Militaru un veritabil cercetător al scrierilor lui Eliade, din care însă „citează“ contrariul celor spuse de savant, în timp ce un profesor de mare talie, precum D-tru Micu, a fost un „încuiat“ doar pentru că Militaru are un mare şi îndelungat antrenament în insulte, calomnii şi atacuri la persoană?
~
Iar „Sambô în registrul legionar“, cum zice Vasilică Militaru inovaţiei sale personale, este până acum o propunere singulară, a lui Militaru (deşi invocă important, ca de obicei, surse iniţiatice secrete în acest sens, doar de el cunoscute), în timp ce toţi ceilalţi, care au identificat altceva la Sambo, Samba sau Salambbô din roman, sunt „idioţi“ şi „încuiaţi“, din punctul lui de vedere.
!
Identificarea cu Shambala ori cu un tărâm edenic a „camerei Sambo“, în care camera apare ca un portal, nu îmi aparţine doar mie sau profesorului D-tru Micu. Sambar şi derivatul Sambo sunt cuvinte sanscrite, desemnând contextual de la simplul cerb indian (Sambarul) până la un cerb mitologic şi la concepte metafizice. Iar verdele din camera Sambo este cel al Edenului, căci Raiul primordial era o grădină; nu e vorba de verdele legionar.
Militaru zice că aş fi preluat idei „de la tot soiul de papițoi cu pretenții de specialiști în Mircea Eliade“. Oare? Cine e „papiţoiul“? În afară de profesorul în istorie literară D-tru Micu, l-am citat şi pe profesorul Mihai Constantinescu, care identifică şi dumnealui camera Sambo cu Şhambala, şi este, din câte am aflat, doctor în teologie (ceea ce Militaru nu e), autor al mai multor cărţi şi cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova.
Nu cumva are astfel o problemă chiar cel care îi face pe alţii „papiţoi“?
Altă persoană bine pregătită şi deloc „papiţoi cu pretenţii“, cum calomniază cu avânt şi aplomb Militaru în toate direcţiile, ne indică chiar şi originea secretă directă a cuvântului Sambo în românul lui Eliade. În opinia mea Eliade a avut în vedere şi Samadhi, starea de transcendere a lumii din yoga, binecunoscută din filozofia indianului Patanjali, abordat şi bine studiat de Eliade (pe care l-am citit şi eu cu mare atenţie acum câteva zeci de ani şi i-am publicat lucrarea „Yoga Sutras“ în samizdat sub comunism, împreună cu cei cu care în 1990 am fondat revista Arhetip), dar şi doamna doctor în literatură Lăcrămioara Berechet (profesor la Universitatea Ovidius) identifică corect, în opinia mea, „camera Sambo“, atunci când arată că este şi o trimitere la SambhoGakāya, tărâmul extracosmic sau „pământul pur“ la budişti, Sambho (ortografiat şi sāmbo’ ori sāmba în sanscrita) fiind şi un nume al divinităţii în India:
„…denumită printr-un algoritm lingvistic evocator, Sambo, și ar putea fi un limbaj indirect care să trimită la sambhogakāya sau corpul de bucurie, epifania glorioasă a lui Buddha, accesibilă numai boddisattvilor…“, sfinţii budişti cu starea suspendată între lumea materială şi transcendent (L. Berechet, „NOAPTEA DE SÂNZIENE. THE EXIT FROM LEVIATHAN“).
Śambhala, cum se scrie în transliterarea din sanscrită a numelui locului tainic, conţine şi cuvântul sāmba, ce înseamnă „fericire”, în timp ce Śambhala (cu varianta Sambhal, ambele date şi de Wikipedia, pentru profani) înseamnă textual „locul liniştii”.
Este menţionată în Vishnu Purana, carte sacră recuperată de mine în anii ’80 (o am şi acum, fiind în sanscrită, o ediţie foarte veche) împreună cu o mică parte, cea mai interesantă, cred, din biblioteca sa, lăsată sau pierdută de Eliade în România, când a părăsit în grabă ţara (nu am putut să recuperez toate cărţile atunci când, brusc, au fost scoase la vânzare la anticariatul de la Universitate).
~
Că Eliade ar fi „abandonat“ orientalismul şi indianismul din anii ’50 e altă afirmaţie hazardată şi contrazisă de realitate (falsă) a lui Militaru, postată aici drept comentariu, ca argument că Sambo ar fi „în registrul legionar“ şi că nu ar avea nici o legătură cu orientalismul: „După război, Eliade a abandonat preocupările din tinerețe legate de India. Dovadă stă faptul că în cartea De la Zalmoxis la Genghis-Han, Eliade abordează problematica șamanismului și nu rostește niciun cuvânt despre Shamballa” (postare comentariu răsucită a lui V. Militaru, ca şi când doar numirea Şhambalei ar putea demonstra că Eliade mai studia spiritualitatea indiană, nu şi faptul că publica despre aceasta).
Militaru se menţine astfel în afirmaţii grăbite, gratuite şi fără acoperire în realitate.
În realitate, Mircea Eliade nu a abandonat niciodată temele religioase indiene şi orientale (a se vedea „Istoria Religiilor“, „Aspecte ale mitului“ etc.), iar despre Shambala, un fel de tabu pentru omul de ştiinţă, nici nu a vorbit vreodată deschis în abordările sale savante, şi chiar şi în proză a învăluit subiectul adesea.
Falsitatea afirmaţiei lui Militaru se vede chiar din cartea pe care a citat-o, „De la Zalmoxis la Genghis-Han“. Ţin acum cartea în mână (luată din bibliotecă) şi citez numele unor sub-capitole din carte: „India ariană“; „India preariană şi Asia de sud-est“; „Vânătoarea cerbului în India“; „Indo-arieni, fino-ugrieni, altaici“. Iată că Eliade nu a abandonat deloc „preocupările din tinerețe legate de India “. Deci, MILITARU, IGNORANT SAU RĂU INTENŢIONAT, FACE NEÎNCETAT AFIRMAŢII FALSE! Cum şi de ce se compromite astfel cineva fără oprire şi, în acelaşi timp, revarsă insulte după insulte? Probabil că se adresează doar unui public pe care îl consideră fraier ori neinstruit.
Mircea Eliade ne relatează în „Memorii“ (le-am redeschis ieri), în capitolul „Din fericire Foret Interdite nu are succes…“ („Foret Interdite“ fiind numele sub care s-a publicat în franceză romanul „Noaptea de Sânziene“, pe care îşi dezvoltă Militaru teoriile fals „legionare“), cu ce se mai ocupa când a scris romanul. Între altele, Eliade scria în 1954 despre yoga (zice că în timp ce scria la roman căra după sine şi trei lăzi de cărţi de yoga, pe care le consulta pentru diferite studii), se întâlnea şi cu Carl Gustav Jung, părintele psihologiei abisale, cu care discuta despre arhetipurile din conştiinţa profundă umană, corelat cu studiile lui Eliade despre mituri şi experienţele mistice, dar, în acelaşi timp, zice Eliade: „…Îmi era peste putinţă să mă întorc la roman [„Noaptea de Sânziene“ / „Foret Interdite“]. Dimpotrivă, eram tot mai pasionat de noua versiune a monografiei despre yoga. Începând din noiembrie şi până în aprilie [1954], când am terminat-o, m-am concentrat cu entuziasm asupra acestei cărţi; am trăit exclusiv în lumea spiritualităţii indiene“ (Mircea Eliade, „Jurnal“).
Sau ultima însemnare a lui Eliade din 1953 (pe când concepea şi romanul „Noaptea de Sânziene“), consemnată în „Jurnal”, el scriind: „T.B. mă găseşte la masa de lucru cu un text sanscrit în faţă…, al lui Nagarjuna“.
Iar în a doua însemnare din august 1954 din „Jurnal“, deci pe când lucra şi la roman, Eliade aminteşte de Agni, focul sacru din mitologia indiană, şi scrie: „Coşul, căminul = Axis Mundi; ruptură de nivel, deci posibilitate de comunicare între Cer, Pământ, Infern.“
Încă o dată se vede că Vasilică Militaru vorbeşte neîntemeiat sau că falsifică, fără responsabilitate ori nepăsător faţă de publicul pe care îl ţinteşte, când spune că Eliade „abandonase“ cercetările indiene când a scris romanul „Noaptea de Sânziene“. Şi nici nu poate spune că nu cunoaşte „Memorii“ a lui Eliade, căci de vreo zece ani invocă mereu această carte ca să susţină că marele savant Mircea Eliade ar fi stabilit că Europa nu a cunoscut creştinismul (ceea ce eu încă nu am găsit în „Memorii“ ale lui Eliade, şi nici în „Jurnal“ al său), ceea ce i-ar susţine însă demersurile lui, ale lui Militaru, de fondare a altei credinţe, alternativă la cea a Bisericii ortodoxe.
Eliade mai spune că până nu a sfârşit romanul, nici el nu a înţeles ce căuta de fapt personajul Ştefan prin camera Sambo şi prin alte „Quete iniţiatice“. A înţeles la final că poate căuta într-un fel „moartea“ (paradisul este obţinut de oameni după moarte, de regulă, în timp ce tărâmurile şi stările suspendate sunt excepţiile), căci „simbolismul morţii îngăduie orice“, inclusiv o renaştere, ceea ce Eliade a subliniat cu o altă lucrare, concomitentă, căci în acelaşi timp elabora şi o analiză a câtorva tipuri de iniţiere, „Mysteres et regeneration spirituelle“ (publicate de Eliade în „Mythes, rêves et mystères“, în 1957, tot la Gallimard), ce conţinea – ca prelegere – şi capitolul „Mort et initiation“, şi ce nu ocoleau deloc mistica şi religia indiană, precum se vede din capitolul „Religions indiennes de la «puissance»“.
~
Ca să îmi contrazică demonstraţiile privind falsitatea celor susţinute de el, Militaru foloseşte ca argument despre mine faptul că eu aş avea o răutate „congenitală“. Pur şi simplu. Nu cred că e cazul în ceea ce mă priveşte.
Dar răutatea lui Vasilică Militaru la adresa Lui Iisus Hristos e vădită şi gratuită, penibilă chiar, căci îl numeşte pe Acesta „israelit“, deşi Iisus a fost contrariul lui Israel în misiunea sa pe pământ.
„Trupul neînsufleţit al israelitului răstignit și înviat din morţi, Iisus Nazarineanul“, scrie Vasilică Militaru în articol, în perseverenta lui dorinţă de a pune egal între iudaism şi creştinism.
Câtă înşelătorie! Ignoranţă?
Căci un israelit era sau este un adept al Vechiului Testament, un legământ mitic încheiat de Iacob cu un înger, motiv pentru care ar fi primit şi numele de Israel, iar urmaşii lui de israeliţi.
Dar Iisus a venit, ca preot în veac al Salemului şi ca Dumnezeu, cu un nou legământ, un Nou Testament, care să îl înlocuiască sau să îl înlăture pe cel israelit, motiv pentru care iudeii L-au şi urât, ceea ce fac până şi azi.
Articolul este rezultatul unor cercetări desfășurate pe durata a 20 de ani de studii și lecturi aprofundate. Mircea Eliade nu s-a dezis niciodată de mișcarea Legiunii – așa cum îi plăcea să-i spună – chiar cu riscul de a fi linșat mediatic în SUA.
Tot în roman, Eliade descrie propria atitudine din timpul arestului şi anchetei din primăvara lui 1938. “Abia după o săptămână i se dăduse voie să anunţe că fusese arestat. În tot acest timp nu se spălase, nici nu se bărbierise. Dormise pe ciment, într-o cămăruţă din beciurile Prefecturii. Becul, puternic, ardea într-una, zi şi noapte. Un jandarm, schimbat din trei în trei ceasuri, stătea pe scaun, lângă uşă, păzindu-l. Nu aveau voie să vorbească unul cu altul…L-au chemat apoi la interogatoriu…Inspectorul l-a întrebat de când este legionar şi cu cine lucrează. – Nu sunt legionar, răspunse Ştefan. – Bine, asta ştim noi, aşa spun toţi, făcu inspectorul plictisit … – Semnează declaraţia asta şi eşti liber.
– Asta nu pot semna, spuse el ferm. E o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar…lăsaţi-mă pe mine să scriu declaraţia. O critică sunt gata oricând să semnez, căci astea sunt părerile mele. Dar nu pot mărturisi că regret că am fost încadrat în Mişcarea Legionară şi că de-aici înainte nu voi mai avea nimic de-a face cu ea.”
Acest dialog îl va caracteriza pe Eliade. Nu se va dezice niciodată de Mişcarea Legionară, chiar și atunci când a fost atacat mârșav în SUA: 4 iulie 1979: „Barbăneagră îmi relatează ce i-a spus de curând Jean Servier: că din Israel s-au primit instrucţiuni precise ca să fiu criticat şi atacat ca fascist etc. “.
Relevant pentru atitudinea lui Mircea Eliade este fragmentul de scrisoare trimisă lui Culianu în 17 ianuarie 1978, în contextul atacului mediatic: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a Mişcării legionare şi nici un portret al lui Corneliu Zelea Codreanu. Documentele la îndemână sunt insuficiente. În plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi, nu sunt acceptate decât apologiile (pentru un număr infim de fanatici, de toate naţiile) sau execuţiile (pt. majoritatea cititorilor europeni şi americani). După Buchenwald şi Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie obiectivi…”.
(Extrase din cartea CREDINȚA NEAMULUI ROMÂNESC, Ed. Vicovia, Bacău, 2010, autori Vasilică și Luminiţa Militaru catalogată de „eruditul“ George Simion ca o „carte legionară“)