Autor: Prof. Univ. ION COJA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr 97

Stimați domni,

Sunt ION COJA, cetățean român, o persoană în vârstă, care a publicat de-a lungul anilor o sumedenie de texte având ca subiect Israelul și relațiile dintre români și evrei. Majoritatea acestor texte au încercat să demonstreze că în România niciodată nu s-a dus o politică de exterminare a evreilor, de genocid. Am adus argumente împotriva tezei unui holocaust anti-evreiesc desfășurat în Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial. De cele mai multe ori am invocat mărturiile unor lideri evrei buni cunoscători ai problemei, care au trăit în România acelor ani. Mă refer la Wilhelm Filderman, Alexandru Șafran, Moshe Carmilly Weinberger, Marius Mircu, Siegfried Jagendorf, Mișu Benvenist, Alexandru Graur.

Aceste preocupări m-au pus în situația de a afla că autoritățile din Israel ascund o mulțime de documente, împiedicând aflarea adevărului despre relațiile dintre români și evrei. În principal este vorba de adevărul despre acuzația neîntemeiată de genocid anti-evreiesc adusă guvernării mareșalului Ion Antonescu și Mișcării Legionare. Consider că  această acuzație este total nedreaptă, nu se bazează pe probe valabile, ci pe falsuri și interpretări eronate ale unor documente.

Nu doresc să vin în fața domniilor voastre cu o pledoarie în favoarea poziției mele. Scopul acestei intervenții este să vă convingă de necesitatea unei schimbări a poziției autorităților statului Israel față de corecta folosire a documentelor istorice existente, care au legătură cu subiectul enunțat, documente care se află în posesia autorităților din Israel!

După cum știți, istoricii evrei au solicitat accesul liber la arhivele românești pentru a cerceta faptele care ar putea susține acuzația de holocaust, de genocid anti-evreiesc petrecut vreodată în România. Autoritățile din România au permis istoricilor evrei accesul la toate arhivele românești. Românii nu au ascuns nimic din faptele generațiilor anterioare, situație cu totul excepțională. Nu cunosc să mai fie și alte state care să fi reacționat la fel de corect față de cererile specialiștilor evrei!

În mod obișnuit, în asemenea situații se practică o relație de reciprocitate: ceea ce un stat permite altui stat să-i fie permis și celuilalt stat. Adică nu cunosc ca istoricii români să fi fost invitați să scotocească prin arhivele statului Israel. Dacă nu mă înșel, istoricul Gheorghe Buzatu a încercat fără succes să obțină accesul la arhivele Israelului legate de relațiile dintre evrei și români. Eu însumi pot spune că am avut parte de același tratament, adică mi s-a refuzat accesul la documente de mare importanță pentru istoria evreilor din România…

Reuven Rivlin, presedintele Israelului, premierul Benjamin Netanyahu, Dani Dayan, directorul Yad Vashem și Yossi Cohen, directorul Mossad

Despre ce este vorba mai concret?

Am în vedere câteva surse de informații istorice aflate în custodia statului Israel și pe care autoritățile israeliene le țin departe de ochii celor interesați. Amintesc în acest sens de arhiva Comunității Evreiești din România care nu se mai află în România, ci a fost, în mod abuziv și ilegal, preluată de statul Israel. Comunitatea Evreilor din România este o entitate recunoscută juridic și beneficiază de o susținere materială prevăzută în bugetul național al României. Conform legii românești Federația Comunităților Evreiești din România este obligată să pună la dispoziția publicului propria arhivă. Ceea ce nu mai este cu putință deoarece arhiva nu mai există pentru românii interesați.

Concret, am încercat să consult presa evreiască din anii când s-a produs „holocaustul din Transnistria”! Aveam informația că presa vremii nu a înregistrat uciderea celor 400.000 de evrei despre care vorbește monumentul din curtea Templului Coral din București! Or, nu este cu putință să cercetezi o epocă istorică fără să faci apel la sursa de informații oferită de presă! Istoricii evrei care susțin producerea holocaustului din Transnistria nu au citat până azi niciun articol din presa evreiască a acelor ani, o presă bogată, care nu avea cum să neglijeze subiectul! Mă interesa, printre altele, să aflu la ce dată apare în presa evreiască din România prima dată acuzația de genocid. Nu mi s-a permis această documentare elementară.

În arhiva Federației Comunităților Evreiești din România ar trebui să se afle și un important fond documentar alcătuit la inițiativa Congresului Mondial Evreiesc.

În 1945, Congresul Mondial Evreiesc a procedat în modul cel mai rațional și mai corect cu putință: a alcătuit un chestionar cu aproape o sută de întrebări, privitoare la suferințele prin care au trecut evreii din România. Întrebările erau concepute în așa fel încât să nu rămână neînregistrat și neconsemnat pentru istorie niciun aspect din durerosul capitol al suferințelor îndurate de bieții evrei. Tot ce se știa ori se putea imagina pe acest subiect a fost cuprins în suita de întrebări, aproape o sută, cum spuneam.

Chestionarul a căpătat forma unei broșuri A5, cu 20 de pagini, intitulat Dosarul suferințelor unei familii de evrei. Pe prima filă a dosarului, pe copertă cum ar veni, se pot citi următoarele: Congresul Mondial Evreesc – Secțiunea România – Comisiunea de studii – Dosarul Suferințelor Evreești – Anchetă generală printre evreii din România – Material pentru Conferința de Pace etc.

Iar pe ultima filă, ultima frază din dosarul suferinţei evreieşti precizează: „Toţi evreii au datoria de a răspunde la acest chestionar”.

Și evreii, oameni cu simțul datoriei, au răspuns! Au completat dosarele respective, în felul acesta adunându-se la București, la „Comisiunea de studii” a ditamai Congresul Mondial Evreiesc, un fond documentar extraordinar de vast și de valoros! Și de dureros! Un noian de suferințe și dureri adunate grămadă în ograda Federației Evreiești…

Din păcate, în mod paradoxal, suspect și de neînțeles între oamenii normali, despre existența acestui fond de documente nu s-a mai vorbit nimic. Nu a fost niciodată invocat ca sursă de informații pentru cei care, ani mulți mai târziu, au studiat și dezvăluit „suferințele evreiești”! Nu a fost invocat acest fond documentar nici atunci când în curtea Templului Coral din București a apărut controversata inscripție despre cei 400.000 de evrei uciși de români, nici când s-a înființat Institutul pentru Cercetarea Holocaustului, și nici la mincinosul Muzeu al Holocaustului din București nu apare în vitrină vreun exemplar din cele peste 100.000 de  „Dosare ale suferințelor evreiești”!

Nota bene: Printre cele aproape o sută de întrebări cuprinse în chestionar niciuna nu lua în considerare genocidul, uciderea unui evreu român pentru „vina” de a fi evreu!

Așadar la Muzeul suferințelor evreiești nici urmă de dosar al suferințelor evreiești… Din câteva zeci de mii de dosare existente în arhiva FCER, niciunul expus spre edificare!  Încercând să consultăm acest fond documentare atât de important, am primit un refuz evaziv din partea FCER, care a pretins că „fondul este în proces de reorganizare”! Din informații primite de la concetățeni evrei se pare că fondul respectiv a fost distrus.

Așadar, prima cerere pe care o fac către domniile voastre este cu privire la arhiva Federației Comunităților Evreiești din România: e cazul să revină acasă și să fie pusă la dispoziția publicului, conform legii informației. Nu există nicio dificultate ca această arhivă să fie fotocopiată pentru arhiva Israelului.

A doua cerere are în vedere arhiva pregătită de mareșalul Ion Antonescu pentru conferința de pace care avea să urmeze după încheierea războiului. Ion Antonescu și-a dat seama că va avea de dat explicații în legătură cu soarta evreilor din România, cu legile anti-semite pe care le-a dat. Au fost câteva lăzi cu asemenea documente care, în viziunea mareșalului, l-ar fi exonerat de acuzațiile ce i s-ar fi putut aduce! Din păcate, trupele sovietice care au intrat în România după lovitura de palat din 23 august 1944 au pus mâna pe lăzile respective și le-au dus la Moscova, ca pradă de război! După 1990, profitând de debandada instaurată în Rusia, emisari ai Israelului au tratat cu rușii soarta acelor documente și le-au cumpărat. De soarta acelor documente a aflat istoricul Gheorghe Buzatu în timpul petrecut în Rusia, când rușii au permis accesul la unele arhive ale lor. De la Gheorghe Buzatu am primit informația de mai sus.

Arhiva rămasă de la Ion Antonescu aparține de drept poporului român și statul Israel este obligat să o restituie proprietarului de drept! Din păcate, statul Israel ascunde existența documentelor respective! Cu siguranță documentele rămase de la mareșalul Ion Antonescu infirmă acuzațiile aduse azi de istoricii mercenari evrei și români.

Al treilea depozit de informații aflat pe nedrept în posesia statului Israel este constituit din jurnalul lui Wilhelm Filderman, lăsat prin dispoziție testamentară să ajungă în posesia Academiei Române după 1990. La intervenția Mossadului, locuința de la Paris a secretarului personal al lui Wilhelm Filderman a fost percheziționată în mod ilegal și dosarele care cuprindeau Jurnalul lui Wilhelm Filderman au fost ridicate și trimise în Israel.

Nu este greu să deducem ce informații cuprindeau consemnările zilnice ale celui care a fost considerat în timpul vieții „cel mai important evreu din Europa”. În așa zisul Testament al lui Wilhelm Filderman, semnat de acesta în 1955 la New York, găsim mărturia sa explicită cu privire la Ion Antonescu și politica sa față de evrei:

„(…) În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier. Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor.”

Asemenea aprecieri au fost făcute de Wilhelm Filderman în numeroase intervenții publice în Occident, după ce a părăsit România, în 1948, la presiunea evreilor comuniști români. Istoricii evrei se feresc să facă vreun comentariu sau măcar vreo mențiune privind mărturia lui Filderman ca persoană care a cunoscut în mod nemijlocit realitățile din Transnistria anilor 1941-1944. Pentru ei nu există mărturia lui Filderman, iar oficialitățile de la Jerusalim ascund documentele emanate sub semnătura „celui mai important evreu din Europa”.

Evident, în aceste condiții nu mai poate fi vorba de o reconstituire corectă a trecutului istoric invocat de cei care reclamă producerea unui holocaust în România. Este regretabil că la nivelul politic cel mai înalt, statul Israel acționează într-un mod atât de incorect. E timpul ca aceste autorități să-și recunoască greșeala și să-și corecteze de urgență comportamentul. Documentele istorice trebuie lăsate să circule libere și să producă efectele firești.

Cu tot respectul și cu urări de bine, al dumneavoastră

Ion Coja

15 august 2021”

 2,075 total views,  6 views today