Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 175

Hrebe se vede cu Gigi la o cafea. Hrebe zice: „Hai să-l băgăm pe Simion în turul doi”. Gigi zice: „Îl băgăm”. Simplu ca un început de înjurătură.

            Era vorba de turul doi al alegerilor prezidențiale. Cineva ticluise o stratagemă. Băgându-l pe Simion în finală, devenea ca și sigură victoria protagonistului preferat. Dar pentru asta era nevoie de Gigi.

            La suprafață, campania electorală continua pătimaș, cu risipa ei de fonduri, timp, iluzii și salivă.

            Gigi a ieșit cu Simion în public, purta o pălărie elegantă, a declarat că îl susține și că nu dorește după victorie nici o funcție în stat. Lumea era emoționată, Simion a țâșnit în sondaje ca ghiuleaua de fontă de la Încearcă-ți puterea. După câteva zile, Gigi, purtând un fes negru cu o cruciuliță discretă de ață în dreptul frunții, ca o cască de protecție divină, a dat în vileag discuția de la cafea cu nonșalanța copilului năbădăios care încropește o construcție din cuburi pe care o dărâmă imediat. Simion a coborât în sondaje, a rămas ca ceilalți outsideri să se sfâșie pentru locul doi.

            Care să fie secretul acestei capacități de influențare? Ca orator, Gigi e doar gălăgios, ca propăvăduitor strălucește prin bigotism, ca lider e foarte capricios, iar modestia e pe măsura tronului său aurit din cel mai frumos palat al Bucureștilor. Este bogat, foarte bogat, ceea ce de regulă stârnește pizmă și provoacă refulări. Dar Gigi e simpatizat și privit cu încredere. Spre deosebire de majoritatea bogătașilor, Gigi e generos la pungă, extravagant de generos. Dărnicia lui de mare anvergură întruchipează așteptările și filosofia de viață ale populației. Așteptarea pomenilor și filosofia milogelii.

            Îndemnul la milostenie e nelipsit din religiile post-șamanice, ca și din sistemele etice. Prin el se încearcă minimizarea egoismului și se încurajează altruismul, dezvoltarea compasiunii și a solidarității. Altminteri specia ar rămâne în etichetarea făcută de Plaut: Homo homini lupus. Unele culturi, între care și a noastră, au corelat dorința nobilă a facerii de bine cu sentimentul de pietate față de înaintași, dând frumosului cuvânt pomenire și înțelesul de neuitare.

            Tumultul și pragmatismul vremurilor moderne au risipit treptat discreția și dezinteresul faptei de milostenie, datul de pomană a căpătat tentă peiorativă, iar cerșitul s-a profesionalizat.

            Marea degradare a adus-o secularizarea milosteniei. Începutul l-a făcut utopia comunistă. Chiar finalitatea acesteia – repartiția după nevoi – însemna distrugerea strădaniei, descurajarea hărniciei și transformarea pomanagelii în atribuție a statului. În cazul nefericitului popor român, ceea ce urma să însemne revenirea la normalitate a alunecat și mai rău în secularizarea milosteniei. Se petrece prin flora pădurilor un fenomen ciudat, ciupercile comestibile se corcesc cu cele otrăvitoare și devin toxice. Cam așa s-a întâmplat și cu milostenia imediat după Decembrie 89. Regizată sau nu, explozia de mânie populară împotriva politicii de privațiuni excesive și de mankurtizare a creierelor a stârnit, prin amploarea și univocul ei, admirația mondială. Ea a venit însă la pachet cu o ciupercă propagandistică: Vai, sărmanii de ei, cât au suferit, în traducere sentimentală – să le plângi de milă, nu alta.

            Avalanșa de ajutoare de tot felul și din toate părțile a ogoit vechile frustrări, a amplificat temporar meritul victoriei dar a și generat pofta și practica chilipirgelii. Îmbulzeala la împărțeală și traficarea trofeelor s-au transformat într-o mândrie a înșfăcării (perpetuată apoi în economia de piață sub aspectul năvalei la promoții de orice) și în business. Din infinitatea de exemple îmi amintesc şansa unui fost activist cu propaganda de la judeţeana Braşov, care a pus mâna pe o donație de izmene de la NATO. Se primeneau stocurile Alianței și au avut curajul să le doneze potențialului încă inamic. Capturând lenjeria cazonă, activistul s-a convertit brusc la capitalism.

            Jenați probabil să primim totul moca, primii demnitari au lansat politica să cedăm și noi activele industriale pe mai nimic. Pomană contra pomană, ca la începuturile colonializării, mărgele de sticlă contra zăcăminte de aur. Clădită pe răvășirea proprietății private, proprietatea socialistă s-a năruit în același stil haotic și arbitrar. Legiuiri echivoce și instabile au întortocheat procesul de restabilire a rânduielilor, creând metode parșive de abuz și acaparare, catalizând  pofta de luat pe pomană.

            Ruperea legăturii normale dintre strădanie și succes, dintre merit și dobândire a cuprins rapid și fatal învățământul. Transformate în fabrici de diplome, școlile și mai ales facultățile, proliferate ca metastazele unui cancer ireversibil, au schimbat respectul pentru învățătură și regula succesului bazat pe sârguință și seriozitate, în obrăznicia milostiviților cu titluri academice. Ratații și neisprăviții au devenit absolvenți, licențiați, masteri, doctoranzi titrați pompos pe degeaba. Nepricepându-se la nimic, ținându-și diplomele ca pe frunza de smochin în fața goliciunii, s-au năpustit în politică și administrație. Clasa diriguitorilor a fost năpădită de proști cu tupeu, democrația a devenit sfertodoctocrație, apoi de-a dreptul prostocrație.

            Incapabili să conducă, dar pofticioși de funcții, politicienii au recurs la singura lor expertiză, pomanageala. Au desăvârșit secularizarea milosteniei începută de înaintașii lor, ducând demagogia promisiunilor pe cele mai nerușinate culmi. Spre deosebire de înaintași, nu beneficiază de monopolul informațiilor, sâcâiți fiind de constanța cu care statisticile ne înțepenesc pe ultimul sau penultimul loc din Europa. Lipsiți de idei reformatoare, au asimilat involuntar principiul lui Conu Leonida (Ah, eternul Caragiale!): D-aia e stat, ca să ne dea pensii. Miluind mereu cu măriri de pensii, salarii, indemnizații, ajutoare, alocații și tot felul de alte găuri în buzunarele bugetului, nu se gândesc ori nu le pasă că transportă apa cu ciurul, întreținând spirala inflației.

            Stilul de guvernare prin pomeni și promisiuni de pomeni duce uneori la măsuri de-a dreptul umilitoare. Unul dintre domeniile care s-au prăbușit în ultimele decenii e sportul. Mereu și mereu se deplânge subfinanțarea sportului de performanță. Uneori, destul de rar, tinere și tineri, cu multă voință, disciplină și sacrificii, urcă totuși pe podiumul competițiilor de anvergură. Guvernanții se grăbesc să-și aproprieze meritul, oferindu-le recompense cu gălăgia mediatică de rigoare. Îi obligă și legislația. Legea sportului și educației fizice, datând din anul 2000, a cunoscut zeci și zeci de modificări puchinoase (ca toată legislația). Ajungând Gramatica lui Trăznea, reglementărileascund în ermetismul lor cele mai nerușinate pomeni. Se prevede abscons că de suma alocată beneficiază și personalul administrativ al federației ce arde gazul pentru respectivul sport individual. Dar nu așa… ca un mărțișor, ci aproape fifty-fifty. Izbucnind scandal public, Elisabeta Lipă, ministreasa sportului (structurii i se spune Agenție Națională, ca să pară mai puțin birocratică, dar tot minister e) a sărit țâfnoasă în apărarea acestei pomeni uriașe, al cărei echivalent s-ar cuveni tot sportivilor sau susținerii sportului în ansamblu. Argumentul era că numai în Federația de canotaj există 50-60 de conțopiști. Ce-or fi vâslind atâția inși opt ore pe zi, când sportul e subfinanțat și cu logistică precară? În apărarea belferilor a sărit și ditamai parlamentarul Gabriel Zetea. În loc să caute păduchii din cutele reglementării, a intervenit foarte agresiv într-o dezbatere televizată (Postul B1) întrerupând interlocutorii ca să le explice răstit că doamna Lipă era datoare să-și apere plevușca miloagă. Nici nu i-a trecut prin cap că ar trebui modificate asemenea miluieli ce răsplătesc musca la arat pentru truda boului.

            Forța lui Gigi se trage și din aceea că se comportă invers decât oamenii politici. Politicienii sunt proști în funcțiile lor, dar fac pe deștepții, pe când Gigi e atât de deștept încât își permite să facă pe prostul. Discursul lui aparent infantil e lipsit de argumente (argumentele pot fi neconvingătoare), cuprinde o aluzie ori o insinuare, un tâlc numai pentru cunoscători. După ce strecoară subtextul, quod erat demonstrandum. În versiunea lui Gigi. Și cu asta, basta! Destinatarii mesajului ascuns nu pot să-i reproșeze că încalcă omerta. Așa e Gigi!

            Trăncănind despre cafeaua băută cu Hrebe, Gigi a aruncat o vorbă și despre Fabrica lui de armament de la Drăgășani (care nu fabrică nici prăștii). Vrea să o vândă dar îl întârzie lipsa unui aviz. „Ce vor, șpagă? Io nu dau șpagă, nu pentru că aș fi zgârcit. Nu dau, că mi-e frică”.

            Iată încă o dovadă, spontană, că Gigi corespunde perfect mentalului colectiv. Anticorupția e o luptă cu morile de vânt, câtă vreme ciubucăreala mică și mare e asimilată generozității. A nu da șpagă ar fi un semn de zgârcenie, nu de corectitudine și de respect al legii.            

V-ați întrebat oare, pe parcursul acestei lecturi, cine e Gigi? Așa-i că n-a fost nevoie? Unul e Gigi, vestit în țara cu cel mai mare export de cerșetori profesioniști pentru străzile Europei.

 3,501 total views,  8 views today