Autor: NAGY ATTILA-MIHAI

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 201

În armata română, fiind teolog catolic, am fost militar în anii 1981–1982, timp de nouă luni, ca student-soldat – „cu termen redus”, cum se spunea în română. În compania noastră eram în majoritate secui și maghiari, adică aproximativ de 40 din 60.

De aceea ne-am permis, în penultima zi, să cântăm cântece maghiare în dormitor. Din asta n-a ieșit niciun necaz. Dar ne-am bucurat foarte tare că tovarășii români au plecat din dormitor. Am avut sentimentul că i-am învins pe români, că ne-am răzbunat pentru Trianon, și că, într-un fel, noi totuși am câștigat.

În 1990 eram la Budapesta, iar unii povesteau triumfători că, pe vremea comunismului, fuseseră în România și urcaseră pe unul dintre vârfurile Carpaților Orientali, acolo unde fusese odinioară granița milenară a Ungariei, și că au arborat acolo drapelul maghiar – și cât de înălțător fusese acel moment! Simțeam pe chipurile lor că ceea ce li se părea înălțător era, de fapt, sentimentul că, simbolic, îi învinseseră pe români – iluzia aceea a „tot noi am câștigat”.

După lovitura de stat din România, s-a putut flutura liber steagul secuiesc, s-a putut cânta imnul secuiesc – și astfel s-a putut continua dorința simbolică de a-i învinge pe români. Eu simt și astăzi că, drept compensație pentru Trianon, avem nevoie de acest sentiment, chiar dacă e o iluzie, că i-am biruit pe români. Parcă întreaga noastră existență minoritară s-ar concentra în această idee: să-i învingem pe români, ca să ne răzbunăm pentru Trianon. Dar oare chiar doar ca o compensație emoțională trăim noi condiția de minoritari? Aceasta să fie, oare, forma prin care ne păstrăm identitatea?

Dacă mă uit la felul în care Viktor Orbán „păstrează” identitatea maghiară a minorității din România, într-un restaurant din Cluj, atunci trebuie să spun că da. Pentru că acolo, ca un cântec simbolic al victoriei asupra românilor, s-a cântat: „Nu, nu, nu, nu plecăm de aici! / Dacă nu-i place stăpânului că noi petrecem aici, / Atunci să-și ia casa, căci noi rămânem aici!”

Prin acest gest, Viktor Orbán a transmis un mesaj foarte dur, dar nechibzuit și provocator la adresa românilor. Într-un loc unde era prezent și prim-ministrul român Bolojan, Orbán a dat dovadă de o lipsă totală de sensibilitate diplomatică.La o întâlnire de asemenea nivel – una de natură diplomatică înaltă – nici imnul secuiesc, nici acest cântec, „Nu plecăm de aici”, nu își aveau locul. Cel puțin cântecul a fost o mare impolitețe față de partea română.

De fiecare dată am impresia că Orbán „nu încape în propria piele de țăran parvenit”. Cunosc acest sentiment de „victorie emoțională” asupra românilor, din restaurante.

Când eram teolog catolic la Alba Iulia, la „biserica de vară” (o perioadă de lucru pe șantier, de două săptămâni în vacanță, în cadrul facultății de teologie romano-catolică), duminica mergeam cu zidarii din Remetea (n.r. e vorba de Remetea din județul Harghita) la cârciumă, unde lăutarii cântau. Odată, unul dintre zidari s-a dus la primă și i-a dat bani să cânte o melodie maghiară. Și a cântat.

Când s-a terminat, de la masa cealaltă, unde stăteau români, unul s-a ridicat și a „contrat” cu o melodie românească. Când s-a terminat și aceea, zidarul din Remetea a contraatacat din nou – și, până am plecat de acolo, s-au auzit doar cântece maghiare. Eram în al nouălea cer de fericire – din sentimentul că i-am învins pe români.

Mai târziu, când am început să privesc altfel chestiunea româno-maghiară, am încercat să retrăiesc și să analizez acele emoții din trecut. Așa am ajuns să înțeleg că, în viața noastră de minoritari, există o cantitate uriașă de sentimente care nu sunt altceva decât compensații pentru trauma Trianonului, niciodată pe deplin depășită.

Îi înțeleg pe oamenii simpli, dar atunci când și un prim-ministru maghiar trăiește din asemenea compensații emoționale istorice, atunci – parafrazându-l pe Bibó – putem spune că nu am ieșit încă din fundătura istoriei maghiare.

De la Trianon încoace ne amăgim singuri cu această iluzie: că simbolic, emoțional, ca o compensație pentru Trianon, vrem mereu să-i învingem pe români. Parcă am dori, măcar simbolic, să recâștigăm asupra lor o dominație istorică pierdută. Iar românii simt foarte bine asta — că războiul istoric al puterii dintre cele două națiuni nu s-a terminat nici în plan simbolic, și de aici provin tensiunile.

Ar trebui să devenim conștienți de acest fapt și să-l procesăm la nivelul conștiinței, fiindcă aceste „războaie” se desfășoară mai întâi în inconștient — și tocmai de aceea sunt periculoase.
Căci lupta arhetipală, simbolică, din adâncul inconștientului poate foarte ușor să preia controlul asupra conștiinței. Asta s-a întâmplat la destrămarea Iugoslaviei.

Un lucru trebuie subliniat: puterea este strâns legată de simbolurile arhetipale ale inconștientului colectiv.
Energia care izvorăște din ele este uriașă, de aceea poate mobiliza milioane de oameni.
Așa s-a întâmplat cu svastica și cu urmările ei. Iar aceste energii nu pot fi interzise sau condamnate, pentru că revin mereu sub alte simboluri. Tocmai atunci, când credem că rațiunea ar trebui să preia controlul, animalul ascuns în inconștientul colectiv ajunge să pună stăpânire pe o conștiință unilateral rațională – având astăzi tehnologia în mâinile sale.