Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 119

Prin anul 1994, un anume Vasile Voloşin, din satul ucrainean Poroşcovo, s-a întors acasă cu o „cutiuţă miraculoasă”. Era dintre pri­mii localnici ce depăşeau hotarele aşezării, după des­tră­marea URSS. Săraci la limita supravieţuirii, săte­nii s-au adunat în jurul acelei „căşcuţe” stranii, din care ieşeau voci străine din alte ţări. De-acolo, de la primul „tranzis­tor” pe care-l văzuseră vreo­dată în viaţa lor, au auzit ei, pe-un post numit „Radio România”, o limbă ase­mănătoare cu a lor. Şi cântece popu­lare ce le înfierbântau inima şi cărora le pricepeau cuvintele. Clipa în care au aflat că există un neam pe pământ ce vorbeşte acelaşi grai pe care ei îl vorbeau de secole a fost un mo­ment istoric al comuni­tăţii de volohi din Poroşcovo. Cu toate astea, până acum câţiva ani, niciunul din­tre ei nu ştia unde se află această ţară mamă, darămite să fi fost vreodată în ea…

Am ajuns cu greu la Poroshkovo, satul as­cuns între culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată „capitală” a volohilor din Transcarpatia. La drumul mare, în „ţenter”, nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi… ro­mâni […]. Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în partea ucrai­neană a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Coborâm şi ne îndrep­tăm spre el, stânjeniţi, încercând un „Bună ziua!” în româneşte. Imediat, omuleţul ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: „Sănătoooşi! Să fiţi să­nătoooşi! Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”. Ne face semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una în alta, de parcă s-ar fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii.

„Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră”

Rămânem încremeniţi în mijlocul drumului. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie – zeci, sute – venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de „ru­mâni” trăiesc înaintea ochilor noştri! […]. Şi suntem uluiţi de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. „E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?! – ne zice Vasile Lacatuș. Am păzit limba nostră…. Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti!… Numa işi al fo’, n-am plecat arindinea (în altă parte).

Un miracol al supravieţuirii

„Îmi zice Mariţa Voloşin, mă duc pă cinzeşitrii de ai şi işi m-am născut. Av tresiprezeci cupii şi două­şapte de onucúri (nepoţi)!… Mama, tata, bunicii, tot pravitu’ (neamul) nostru tot işi o fo’. După a meu vom, mă scriu tot Voloşin… Noi am păzit limba, c-am grăit noi între noi aca’ (acasă). Noi n-am ştiut că îs şi alţii rumâni care grăiesc în rumână, numa’ până şe-o vint aicea rumânii, aşa ca voi… Na, vovă plaşe-ve cum grăim noi? Pricepeţi oarecă cevare?…”

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului – îmi ex­plică Vasile Lacatuş – ca femeile să „rodească” mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. „Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim”, zice. Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să stator­niceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi – absolut toţi! – să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.

Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O me­die de opt-zece copii la o casă – satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o ade­vărată ciudăţenie a ma­pa­mondului […]. O altă lege, lăsată „de la moşi” – cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe.

S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. Un adevărat miracol al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit.

Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este un erou. Un supravieţui­tor. Fiindcă au păzit atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri […]…

Bătrânul Mihai Canaloş, înţeleptul din Poroşcovo, ne-a zis, înain­te de plecare, sărutân­du-ne, c-ar vrea ca toţi românii să vină aici, la el, în căsuţa aceea scundă, cu două odăi, în care-au trăit bu­nicii şi părinţii săi, în care a crescut apoi unsprezece copii şi optzeci de nepoţi şi strănepoţi. Întocmai aces­tea sunt cuvintele sale, la des­părţire, cu care-aveam să rămânem în suflet încă mult timp: „Să ziceţi acolo, la Rumânia, că toţi românii să vină aici, la Mihai Canaloş, şi-ntr-o casă toţi om trăi! Să ziceţi că sânjele-a lu’ meu îi rumânesc. Numa’ rumânesc îi. No, aşe. Sânjele a lu’ meu n-o fost rusesc nigda (niciodată)!

Bogdan Lupescu / Ciprian Rus

Sursă: arhiva.formula-as.ro

 1,398 total views,  2 views today