Autor: MIHAI EMINESCU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 151

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb; azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga – ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă! etc.  

Iata ce vor să zică partidele-n România – pardon! partidele personale – cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune […].  

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: „Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea, va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din elecu naţiunea. ,,Sîntem naţiunea… nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!”. Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.  

Ba nu, domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea,  neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli: naţiunea.  

Dar dv. sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi – sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi – îngrijiţi adică pentru dmv. şi – mărire cerului – numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i] nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe datorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi, poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea… Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, datorie lîngă datorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare […]. 

Trei moduri sînt de-a rezolva această cestiune.

Cel întîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti… dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îți scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o… devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti… Timpul va şterge şi urmele. Optimism!  

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a lumei, maicuminţi. Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă. El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv, pînă ce s-ar fini cu ruina statului român.  

Din Manuscrisul 2257 (perioada 1866-1877), „Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică”, în Opere, vol. IX, pag. 448