Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 169

Sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu n-a plăcut nici înainte, nici după  schimbarea de val din ’89, când reperele fiinţei morale au fost negate într-o malefică Dosariadă. În Eufiul lor. Dosar de Securitate Dorin Tudoran, Ed. Polirom, 2010, p.  355, am găsit o notă a  unui colonel: „Gândiţi-vă să amplificăm această dispută” (tema: controversele  Breban-Tudoran). Era în normalul securist să se lanseze un zvon,  ca protestatarul, îndărătnicul să fie izolat. S-a toxificat disidenţa, câtă a fost, vorbindu-se despre cea cu spate american ori sovietic. Oricum, cu spate extern.

Politica de compromitere antedecembristă a continuat postdecembrist […]. Trebuia demonstrat autismul etic al românilor, neimplicarea, un continuum de laşitate. S-a tot întrebat: ce-au făcut românii decât să stea la cozi? Au vreun  Havel? S-a lucrat mult la neîncrederea în celălalt. A, Mihai Botez? A fost prieten cu Ioan Talpeş (SIE) şi cu Virgil Măgureanu (SRI). În alte cuvinte, a fost şi el un prizonier al istoriei, ca noi toţi. Eram într-un autobuz din Bucureşti când l-am auzit pe şofer strigând la un pasager prea lent: „Cu dumneata nu mai luăm noi Basarabia înapoi. De-ar fi mai mulţi ca Mihai Botez, altfel am trăi”. Da, devenise un mit Botez. Se urla „Trăiască Ceauşescu!”, dar îl uram […].

Predecembrist, s-au aplicat, cum spuneam, metodele de discreditare şi n-a fost mare lucru să fie preluate şi amplificate. Generaţia ’68, cum o numeşte Cezar Ivănescu, generaţia ’70, după Ulici, a primit cu ghiotura lovituri de pedeapsă  (Nichita Stănescu, Breban, Blandiana, Dimov,  Mazilescu, Mălăncioiu, Mircea Ciobanu, Florin Mugur…). Întâi,  s-a spus că în ţările avansat civilizate s-a renunţat să se scrie – pfff! – poezie; că numai în literaturi minore poezia e regina beletristicii; că limba română nici n-ar fi capabilă de aşa ceva, poezie, că-i utilizabilă doar pentru blesteme şi sudălmi, fiind şi pe cale de dispariţie. Mă întreb dacă unul dintre cei care au discreditat-o constant, conform trendului profitabil, un lingvist de altfel, vorbeşte deja într-o limbă moartă. Că membru al Academiei Române este.

Poetul socialez?  Un beţiv, leneş, dezinteresat de comunitate,  mâncând banii populaţiei prin Fondul Uniunii Scriitorilor, de unde se împrumuta fără a da înapoi, cu dobândă sau nu. Doar Nina Cassian, autoarea poemului Cancerul lumii, care era imperialismul, a fost salvată, apreciată, trimisă în turnee generos finanţate de ICR. Viaţa ilegalistei PCR fusese, cum o mărturiseşte în memorii, „bună, dulce, gustoasă, încăpătoare”, în patul reginei Maria,  la Peleş, ori în chefuri „pe rupte”;  de ce n-ar fi intrat în atenţia ICR, ca şi vechea  tovarăşă de drum şi de luptă proletară, Maria Banuş? Cât despre Zigu Ornea şi Ileana Vrancea, au fost declaraţi lovinescieni, iar acad. de roşu,  C. Ionescu-Gulian, supranumit Nulian, a devenit  exegetul  lui… Nietzsche.

În acest tsunami de batjocoriri (pentru unii, obligatorii), Cezar Ivănescu, poate mai irascibil ca oricând, a zvâcnit în apărarea lui Marin Preda, incriminat ca sângeros ucigaş de pisici (într-o emisiune a lui Iosif Sava); în plus, Preda ar fi pozat în om integru, deşi – grozăvie! – încercase  reabilitarea „criminalului” Antonescu. Poetul s-a instituit în „înger cu armură”, aşa cum semnează prefaţa, un înger împărţind smetii cu toptanul (Pentru Marin Preda, Ed. Timpul,1996): de la „gămanul de  Fănuş Neagu, ascunzându-şi ochii de copil în osânză” (p. 113), la Titus Popovici, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu  „şi atâţia alţii care au dat dovezi de prostie piramidală aliată cu ură viscerală împotriva confraţilor, în faţa dictatorului” (p. 117). Excesiv de critic a fost cu Eugen Simion, „sfertodoctul ăsta soios” (p. 125).  „Cine poate ţine pe suflet atâta scârbă şi urâre?” (p. 10). Scârba şi urârea şi le-a vărsat în aceste pamflete nebemolizate, despre care i-a mărturisit lui Petru Ursache că era mai bine să nu le dea tiparului şi că va pregăti altă  ediţie, mai domolită, dar nu la editura lui Cassian Maria Spiridon, „dar-ar falimentul în ea”.

 Cezar Ivănescu crede în pamfletul cathartic, dar şi ca  talpă strivitoare: „…ăştia se strivesc cu talpa, domnule, altfel ţi se urcă pe faţă”, cu trimitere la C. Turturică („un vieme care nu-şi părăsise încă propriul cur”, p. 11). Nu scapă nici  Mircea Dinescu („acest Vierme al abjecţiei, care există în noi toţi  şi care uneori exercită asupra noastră o nemăsurată fascinaţie, purta în acea clipă pentru mine un nume: Mircea Dinescu”),  nici Tomozei,  „ca toţi ţiganii care sunt şi securişti şi aspiră la boierie şi onorabilitate” (Tom l-a angajat la „Argeş”, la  recomandarea lui Nichita Stănescu, dar Cezar s-a vrut demisionar – după spusa lui – când a înţeles rolul nefast al lui Tomozei în moartea lui Labiş), nici Dorin Tudoran,  „individul cu minte piticoidă”, toate „corozivele” fiind luări de poziţie nedrept răzbunătoare […]. Cel mai obtuz e Cezar cu Goma şi cu „ordurile alea pe care le dă drept cărţi”: „Paul Goma Smerdiakov scrie simultan pe aceeaşi pagină delaţiuni, infamii şi onomatopee oligofrenice şi se miră că Gabriel Liiceanu i-a dat la topit inepţiile pe care nu i le cumpăra nimeni” (p. 10). Dându-l prin ciur şi prin dârmon pe Goma,  Ivănescu rătăceşte urât.

Ce-i drept, în martie ’90, Cezar Ivănescu a fost dat afară de „tovarăşul Mircea Dinescu”, el fiind „singurul nemembru pcr, singurul anticomunist pe faţă” (p. 118). La vremea aceea, purta cu sine o rangă: „de această rangă a auzit tot Comitetul Culturii şi al Educaţiei Socialiste, CC-ul PCR-ului, Miliţia şi Securitatea  şi a auzit şi plutonierul major Nic. Manolescu, care  a şi scris un eseu despre ranga-balanga mea, că el, nemaicitind cărţi, despre ce să scrie…?” (p. 128).

Cu acest stil de a polemiza mi-i greu să intru în acord. Un titlu e chiar spăimos: Dea împuşcatelea. Cum asta? Care pe care? Civilizaţia dialogului nu permite, în opinia mea, astfel de vocabule, injurii, acuze neverificate, tăind toate punţile comunicării […].

Cred, ca şi Steinhardt, că mânia legitimă (nu cea egoistă, încăpăţânată, izvorâtă din ură, dar  şi din necugetare, autogolirea creierului), mânie provocată de strâmbătate, de ocară şi de batjocură nu-i un păcat (v. Dăruind vei dobândi), însă nu-i a bine când furia neconţinută atinge paroxismul, demolându-l şi pe demolator. E autodemolantă. Şi-i detest,  în  polemici, pe cei care nu folosesc pixul, ci pliscul, cum am mai spus.

Nu  le-aş zice niciodată Morman lui Alex. Ştefănescu, Bulici lui Ulici, nici Spermatozoidul lui Râpeanu ori Negul lui Fănuş Neagu, aşa cum li s-a zis.  Numai  că, în războiul tuturor contra tuturor, e mult mai folosit pumnalul decât penelul. Iar „cea mai deşteaptă femeie din România”, declarată aşa de Iosif Sava, doamna Mungiu, a inventat ceva de neinventat: necrologul-pamflet, la moartea lui George Pruteanu.

Marin Preda a fost negat ca mare scriitor şi ca om moral. L-au etichetat de speţă joasă  (ţăran grobian), arghirofil, spoliindu-i pe cei publicaţi de „feuda sa”, CR, impunându-le să-i subvenţioneze mese la Caru cu bere. Eu, una, m-aş fi bucurat să serbez cu Preda apariţia unei cărţi, într-un restaurant, din onorariu. Că Ivănescu l-a iubit n-am nici o îndoială, de unde şi catilinarele din Timpul asasinilor (după Vremea asasinilor a lui Arthur Rimbaud ), vizînd pustiul cranian al adversarilor […]. Avea lacrimi în ochi când ne povestea cum Virgil Mazilescu l-a dus pe Marin Preda sus,  în camera lui, ca pe un sac de cartofi. N-a deschis geamul, n-a chemat Salvarea pentru cel aproape intrat în comă alcoolică […].

Polemicile dintre cei care ar fi trebuit să fie de aceeaşi parte a baricadei îl supărau pe Petru, cum mă supără şi pe mine. Pe fond, şi Cezar Ivănescu, şi Dorin Tudoran erau încolţiţi,  în anii optzeci, din toate părţile. Tudoran avea cu el o şurubelniţă, să-şi apere de agenţi fiica, pe care o ducea la şcoală; Cezar conta pe pumnii de fost boxer. Ultragiaţi amândoi de Răcănel, protestau deopotrivă contra aplauzelor laşe pentru cel mai detestat dintre pământeni […].

Istoria literară cunoaşte concilieri şi deconcilieri detestabile, care au slăbit breasla. Au fost eliminaţi, din Consiliul Director al USR,  Dan Deşliu, Nina Cassian, Dinescu şi Tudoran (nu că primii doi ar fi avut ce căuta acolo), după ce au fost reclamaţi de alţii. Şi-n timp ce Dorin Tudoran începuse greva foamei, în 17 aprilie ’85, nici situaţia lui Cezar Ivănescu nu era mai bună. Cenaclul „Numele poetului” se afla în oglinzile deformante ale Securităţii, iar organele întăreau controlul prin numeroşii informatori.

Cei calomniaţi produceau, la rândul lor, calomnii. Suspiciunea şi vrajba sporeau. Chiar elegantului Radu Petrescu i-a scăpat acuza, în A treia dimensiune ( ed. Cartea Românească, 1984), că „un mărunt epigon călinescian” (Adrian Marino) „învăţa în Bărăgan marxism –leninism”. Ţepeneag, iritat cum nu se mai poate, n-avea destule invective pentru fostul prieten Vintilă Ivănceanu: escroc, cretin etc. Dan Petrescu era suspicionat de Dorin Tudoran (după o sursă) că ar avea legături cu Secu. Cosi è se vi pare! (Pirandello).

Zice Seneca, în decupaj şi-n traducere de Petru Ursache: „Patet omnibus veritas nondum est occupata”. „Adevărul e  deschis tuturor, cât încă n-a fost  ocupat de nimeni.” Și da, el nu  ne poate fi luat.

Titlul original: Dosariada, o victorie a Securităţii?” (extrase)

Loading