Autor: SERGIU ANDON

Deunăzi, Vladimir Putin a reușit să-mi strecoare un fior rece pe șira spinării. Nici că s-a mai întâmplat așa ceva! Cât este el de agresor, ocupant, despot, criminal de război nu mă sperie. Mă simt în siguranță sub umbrelă.

            În mesajul politic de sfârșit de an a zis cam tot ce așteptam să zică, dar a rostit și o vorbuliță care nu-i stă în caracter. Nu face parte din vocabularul lui. Referindu-se la Războiul din Ucraina a mormăit cu gurița lui care abia se deschide cuvântul compromisuri. Se referea la eventualitatea păcii – nu-i o noutate; toți agresorii se referă la dorința lor de pace – dar să spună tocmai acum că Rusia ar fi dispusă  la compromisuri e neașteptat. Situația militară și cea geopolitică nu-i impuneau așa ceva.

            Ce i-o fi venit? Tocmai inflexibilitatea stătea în calea negocierilor. Făcând abstracție de cine e agresorul și cine e  agresatul, încleștarea dintre Rusia și Ucraina seamănă cu înfruntarea dintre doi țapi, frunte-n frunte, hotărâți să nu facă niciun pas lateral sau înapoi.

            Nedumerirea produsă de Putin vine după o nedumerire și mai mare produsă de Trump. Președintele ales al SUA a promis încă din timpul campaniei electorale și a reiterat după victorie  că va pune capăt Războiului din Ucraina imediat ce va fi instalat în funcție. Cât ai bate din palme. Părea fanfaronadă, însă nu venea de la Marcel Ciolacu, gata oricând să promită luna cu stele cu tot, ci de la șeful Americii, unde nu te joci cu făgăduielile. Acolo electoratul ține minte.

            Ajungerea la pace presupune negocieri, iar negocierile presupun timp. Fiecare participant tatonează cât poate obține de la celălalt. Or, noul Președinte american se lăuda că rezolvă ceac-pac! Sub presiunea timpului asta ar însemna să nu pună condiții, să accepte în alb condițiile rușilor. Înainte de a fi om politic, Donald Trump e om de afaceri. Succesul negocierii în afaceri e să-ți ascunzi cât mai bine punctul de rupere. Linia roșie până la care ești hotărât să mergi. Fudulindu-se că obține pacea cât ai bate din palme, Trump părea un  nătăfleț. Donald este gargaragiu, dar nu nătăfleț.

            Indiferenți la asemenea nedumeriri, noi, optimiști, continuăm să piuim sub umbrelă. Dar pesimiștii se întreabă: nu cumva cuvântul compromisuri a funcționat ca o parolă? Urmărind firul subtextelor și al coincidențelor, băgăm de seamă că rostirea lui Vladimir Vladimirovici a dat aripi proiectelor trumpiste, șocante, îndrăznețe, de anvergură. Au fost lansate în rafală Panama, Canada, Groenlanda. De preocuparea pentru Iran și bazinul Indo-Pacific  nici nu se mai amintește, o știu și copiii.

            Ideea absorbirii Canadei pare cea mai impertinentă, dar nu și cea mai absurdă. În perspectiva reconfigurării polilor de putere globală, o formă confederativă elegantă sau, cel puțin, un fel de UE nord-americană ar echilibra mai bine ce se va întâmpla în Sudul Global. Deși mai e mult până departe, accesul la mările reci devine pentru americani tot atât de obsedant cât accesul la mările calde pentru ruși.

Intenția de a cumpăra Groenlanda nu e nouă. Nouă este reacția Danemarcei de a trece la înarmarea insulei. Zeloși cum suntem când e vorba să supralicităm devotamentul față de Licuriciul cel Mare, parcă-l văd pe generalul Ciucă rechemat sub arme și expediat să se dea cu sania pe insula de gheață.

            Cum or fi văzute din Kremlin asemenea intenții? Una dintre ele, în mod sigur, cu nostalgie. Rușii sunt romantici. Pa-na-ma amintește ca un cântec la balalaică perioada  în care Bush senior și Gorbaciov făceau schimb prietenesc de ținte statale. Potrivindu-și ceasurile, americanii l-au răsturnat pe Noriega, rușii i-au dat brânci lui Ceaușescu.

            Trocul a fost posibil pentru că țările vizate erau dictaturi. Cel puțin Ceaușescu reușise să-și exaspereze concetățenii – mai puțin consoarta – cu cultul sufocant al personalității sale și cu statutul celorlalți de căței în lesă.

            Situația s-a schimbat. Trăim în democrație, ne bucurăm de statul de drept, avem alegeri libere și ne e garantată libertatea de exprimare. Plus umbrela.

            E o democrație originală, asta știe toată lumea, dar e totuși democrație. I-aș zice  democrație colhoznică. Toată lumea face de toate și nimeni nu răspunde de nimic. Alegerile sunt atât de libere încât alegătorii le-au sintetizat în sloganul de mare valoare aforistică Pleac-ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii. Se asigură noul ideal de guvernare, stabilitatea. Ce-o însemna stabilitatea asta comparativ cu închistarea rămâne să lămurească analiștii politici, de care avem cu ghiotura. Pentru ca stabilitatea să fie și mai stabilă am dezvoltat modelul căpitanilor regenți din San Marino; aceia alternează în cursul unui an, noi tindem să-i alternăm la cel puțin un deceniu. I-am potrivit și la nume, Ciocă și Ciulacu, sau așa ceva.

            Cetățenii i-au îndrăgit atât de mult, încât s-au îmbulzit să-i sufoce cu voturile. Voturile erau contra numai pentru că și-a băgat coada Putin, conform şlagărului În tot ce e urât pe lume, te văd pe tiii-ne.

            Ne-am redresat automat și a fost învestit tot guvernul care pierduse alegerile și imixtiunea lui Putin a fost descoperită. Nu l-au putut pedepsi direct, dar l-au făcut de râsul Europei și al NATO.

            Democrația colhoznică a lucrat perfect, fără să se sinchisească de competențe. Consiliul Suprem de Apărare a Țării a făcut treaba Curții Constituționale, Curtea Constituțională a făcut treaba Parchetului, Parchetul a acționat ca Avocat al Poporului, trimițând mascații la ușile oamenilor să le explice până nu se crapă de ziuă care le sunt drepturile… Cele mai eficiente instituții au fost serviciile secrete și Biroul Electoral Central. Serviciile, toate șase, sau câte or fi, au scris compuneri atractive, ca pe vremuri, când nu se practicau testele grilă, despre războiul hibrid. Texte doldora de supoziții, presupuneri și generalități; marcate însă de jena că nu au supravegheat mai strict viața politică. BEC a strălucit prin curajul de a decide anularea alegerilor prezidențiale pe baza unei știri de presă. A fost ajutat și de forul suprem de contencios constituțional care ce ziua făcea, noaptea dărâma, ca-n baladă. A decis, una după alta, renumărarea tuturor voturilor, renumărarea numai la secțiile din țară, stoparea renumărării, amânarea anulării, anularea amânării… Rezultatul a fost demn de Cartea recordurilor: votarea pentru turul doi al alegerilor prezidențiale a fost oprită în țară dar a continuat la secțiile din străinătate.

Harababura a constituit un bun prilej să demonstrăm lumii civilizate că suntem un stat eșuat. Cu acest preț le-am arătat însă ce pericole o pasc din partea lui Putin. S-a implicat însuși Președintele. Misiunea nu i-a fost ușoară, pentru că occidentalii cunoșteau imixtiuni mult mai grave ale Moscovei în procesele electorale din propriile țări – SUA, Germania, Franța etc – dar niciunui stat nu-i trecuse prin minte să anuleze votul popular. După propria exprimare a Președintelui nostru, a trebuit să le explic, ca să înțeleagă. Ce au înțeles a rezumat The New York Times: toată tevatura anulării alegerilor din România i-a fost mai de folos lui… Putin.            

Până să termine meditațiile, Iohannis a mai marcat un punct în favoarea notorietății sale și a prestigiului țării. Secretarul General NATO i-a invitat în sufrageria locuinței sale pe Președintele Zelenszki și pe liderii principalilor contributori la sprijinirea Ucrainei să pună la cale ce mai urmează. Pentru șeful statului român nu s-a găsit un scaun. Poate nu reputația de stat ferfeniță o fi fost cauza, ci ranchiuna personală a lui Mark Rutte, care nu uită că domnul Iohannis era cât pe ce să-i ocupe postul. Nu i-au lipsit decât toate celelalte voturi, că pe-al României îl avea.

            Or să regrete ei, cei din NATO, or să vadă cât de capabil e Klaus. Rămâne Președintele României până la calendele grecești. Pentru ca piftia stabilității să se înțepenească bine, după alegerile parlamentare a fost învestit pe repede înainte exact guvernul care căzuse în alegeri. Se rezolva astfel și dilema rețelelor de socializare: cât de dată naibii este eficiența acestora încât să bată notorietatea celor care sunt în avanscenă de 35 de ani?

            Nu știm dacă giumbușlucurile constituționale din România îl preocupă pe Donald Trump mai mult decât schimbarea tunsorii. Probabil că freza e mai importantă în perspectiva viitoarei întâlniri cu Putin, care se află în inferioritate la acest capitol. În pregătirea acesteia noul Președinte a atras atenția europenilor să gândească să-și asigure apărarea cu puterile lor Este posibil ca Bătrâna Doamnă să nu mai fie atât de atractivă, cu hachițele ei și damful ei de naftalină.

            Om de acțiune, probabil că Trump i-a și semnalat lui Putin, pe diferite canale, niște intenții. Împlinirea lor depinde și de scăparea de beleaua ucraineană. Acolo blocajul e că Zelenski, patriot adevărat, nu vrea să cedeze teritorii. Harașo, poate zice Vladimir Vladimirovici, ne-om retrage de prin Luhansk și Donețk, rămânem în Crimeea dacă ne asigurați că Ucraina și Moldova nu vor intra în NATO și vă retrageți scutul ăla despre care v-am spus de la bun început că ne calcă pe nervi.

            Poate că nu avem un destin de Penelopă. După ce 45 de ani bunicii și părinții noștri au scrutat cerul cu nădejdea că Vin americanii, ar fi prea de tot ca acum să-l scrutăm deplângând mișcarea inversă. Îmi pun nădejdea pe plan intern în Coaliția pro-Europa care s-a format și în hotărârea Președintelui Iohannis de a nu părăsi funcția. Este nevoie însă ca Guvernul Ciolacu-bis să adopte o ordonanță de urgență prin care să abroge articolul 258 alineatul (2) din Codul penal. Se numește uzurparea de calități oficiale. Începând cu ziua de 22 decembrie 2024 ora zero, Iohannis Werner Klaus o comite minut cu minut sub forma infracțiunii continuate. Și nu va beneficia de jurisdicție străină, ca pușcașul marin care l-a omorât pe Teo Peter.

Loading