În calendarul tradițional românesc, Dragobetele nu este doar o sărbătoare a îndrăgostiților, ci o adevărată celebrare a vieții, a naturii care renaște și a iubirii ca forță cosmică. Mult înainte ca inimioarele roșii și trandafirii de plastic să invadeze vitrinele, românii aveau propria lor zi a dragostei – vie, solară, legată de ritmul anotimpurilor.
Dragobetele se sărbătorește pe 24 februarie și este considerat, în mitologia populară, fiul Babei Dochia – personaj legendar asociat cu începutul primăverii. Era un flăcău chipeș și năvalnic, un fel de „zeu tânăr” al iubirii și al veseliei. În această zi păsările își aleg perechea și încep să-și facă cuiburi, tinerii ieșeau la pădure după flori de primăvară, fetele și băieții participau la jocuri și petreceri, iar dacă un băiat săruta o fată în această zi, gestul era considerat o logodnă simbolică.
Spre deosebire de Valentine’s Day, celebrat pe 14 februarie, care-și are originea în Occident, fiind asociat cu Sfântul Valentin (un preot creștin din secolul al III-lea) și are o dimensiune mai personală, sentimentală și comercială, Dragobetele are o dimensiune cosmică și rurală – iubirea este parte din ciclul vieții. Se spunea că în ziua de 24 februarie, când iarna începe să slăbească și soarele capătă putere, păsările cerului se adună în stoluri și își aleg perechea pentru tot anul. De atunci înainte, ele încep să-și facă cuiburi și să-și pregătească viața nouă. Natura însăși intră în logodnă. Oamenii, mai ales tinerii, urmau exemplul păsărilor.
În satele din Muntenia, Oltenia și sudul Moldovei, fetele și flăcăii ieșeau dimineața la pădure sau pe dealuri după primele flori – ghiocei, viorele, tămâioare. La prânz, începea alergarea ritualică: băieții fugăreau fetele, iar dacă un flăcău prindea fata dragă și ea îl plăcea, îl săruta în văzul satului. Gestul era numit „zburătoritul” și avea valoare de logodnă simbolică. Se considera că cei doi vor rămâne împreună măcar până la Dragobetele următor. Nu era o joacă superficială. Comunitatea veghea. Dragostea era publică, asumată, integrată în ordinea satului.
Dragobetele este o sărbătoare precreștină, cu rădăcini foarte vechi, probabil dacice, și este aproape exclusiv românească. Nu există o sărbătoare identică în alte culturi balcanice sau slave, deși există analogii (sărbători de primăvară, ritualuri ale fertilității). Numele, mitologia și forma ritualică sunt specifice spațiului românesc, în special sudului și sud-estului țării.
Legenda spune că Baba Dochia era o femeie aspră, încăpățânată și mândră. În unele variante, este mama sau soacra unei fete bune și blânde, pe care o supune la încercări grele. În altele, Dochia este chiar o figură mitică, veche cât munții.
Cea mai cunoscută poveste spune că, într-o zi rece de sfârșit de iarnă, Dochia a plecat cu oile la munte, convinsă că venise primăvara. Purta pe ea nouă sau douăsprezece cojoace. Pe măsură ce urca, soarele încălzea aerul, iar ea își lepăda, unul câte unul, cojoacele. Dar vremea s-a schimbat brusc – frigul s-a întors, iar Dochia, rămasă fără cojoace, a înghețat și s-a prefăcut în stâncă.
Formațiunile stâncoase din masivul Ceahlău sunt asociate, în imaginarul popular, cu Baba Dochia și turma ei împietrită.
În tradiția populară, Dragobete este fiul Babei Dochia. Dacă ea reprezintă iarna care se stinge, el este forța tânără care aduce iubirea și viața nouă. El este opusul mamei sale: unde Dochia este rigiditate și asprime, Dragobete este căldură și elan.
În plan simbolic, Baba Dochia reprezintă sfârșitul unui ciclu, iar Dragobete începutul altuia. Povestea lor nu este doar un episod de folclor, ci o lecție despre timp. În acest dialog mitic dintre bătrâna iarnă și fiul primăverii se află o filosofie simplă, dar profund românească: viața se reînnoiește prin iubire.
Și poate că tocmai aceasta este esența sărbătorii. De aceea, dincolo de folclor și de data din calendar, nu uitați să vă iubiți! Dragobete vă protejează.
CERTITUDINEA
