Autor: Dr. MARIN ALEXANDRU CRISTIAN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 117

Mihai Viteazu și generalul Gheorghe Basta

Mihai Vodă s-a preocupat de reorganizarea episcopiilor dreptei credinţe a Bisericii răsăritene din Ardeal […].. El a trimis preoţi şi călugări români în Ardeal înainte de bătălia de la Şelimbăr de la 28 octombrie 1599. Călugării au fost aşezaţi în mănăstiri iar preoţii au luat spre păstorire credincioşii ortodocşi din satele româneşti de la margine. Cronicarul Szamoskozi notează: „Mihai încă înainte de intrarea sa în Ardeal, prin tainica lucrare a preoţilor săi, a aţâţat în ascuns sărăcimea românilor din Transilvania…”. Aceasta l-a îngrijorat pe Gheorghe Basta care scria în ianuarie 1600: „Aflu că Valahul trimite preoţii lui în toate satele, la marginile ţării, locuite de neamul său, ceea ce îmi dă de bănuit”.

Preoţii români îndurau lipsuri şi asupriri din partea nemeşilor unguri din Ardeal. Între altele erau obligaţi, cu multă asprime de aceştia, să presteze diferite munci silite în folosul lor. În multe cazuri preoţii ortodocşi români erau deposedaţi de tot avutul lor şi alungaţi din parohii. Ca urmare a intervenţiei Voievodului Mihai, Dieta Ardeleană hotăra, la 20 iulie 1600: „În ceea ce priveşte a doua dorinţă a Măriei Tale, ca preoţii români, în persoana lor să nu poată fi siliţi de nimeni la robotă, am respectat în această privinţă dorinţa Măriei tale şi am hotărât ca preoţii români să fie scutiţi pretutindeni şi în persoana lor de astfel de slujbe” […]. 

Mihai Viteazul refuză momeala Papei de a trece la catolicism

Papa Clement al VIII-lea

Mihai Vodă era conştient de faptul că lupta împotriva duşmanilor creştinătăţii era de neconceput fără ajutoare băneşti de la Rudolf al II-lea, Clement al VIII-lea şi alţi principi creştini. În urma discuţiei cu Mihai Vodă, în iunie 1600, Bartolomeo Pezzen nota: „El doreşte doar să nu fie lăsat fără bani, căci de îndată nu îşi va cruţa sângele pentru a lupta împotriva duşmanului ci se va strădui spre binele creştinătăţii”. Într-o scrisoare adresată Sfântului Părinte, în februarie 1600, Mihai Vodă îi făcea cunoscut că a depus „osebită râvnă pentru ajutorarea creştinătăţii împotriva turcilor” şi doreşte un sprijin pecuniar pentru triumful cauzei creştine. Papa Clement al VIII-lea îi răspunde, la sfârşitul lunii aprilie 1600, lăudându-i „acea nobleţe sufletească” pe care o arată, „dar scrisoarea ta ne-ar fi fost desigur cu mult mai plăcută dacă ne-ar fi rostit despre tine acel lucru pe care din voinţă proteguitoare pentru tine, îl aşteptăm cu nerăbdare încă de multă vreme şi, fără îndoială, dorim să fi ascultat sfatul nostru cel bun, ca lepădând orice schism şi orice greşeli, să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică şi apostolică… iar nouă ne este de ajutor şi ne face plăcere să nădăjduim că se va întâmpla aceasta că, voia Domnului, te vei alătura nouă în legătura credinţei unite şi a iubirii de aproape şi ca întru nădejdea chemării noastre vei fi vlăstarul bisericii propovăduitoare şi o parte din trupul nostru şi cu adevărat fiu al nostru şi iubit de Hristos, aşa cum sunt şi ceilalţi principi catolici care recunosc şi cinstesc biserica romană drept maică şi propovăduitoare a tuturor bisericilor. Nu se poate spune că este ceva mai de trebuinţă pentru mântuirea sufletului tău, care mai de seamă pentru o glorie trainică ceva mai presus pentru un folos deplin, decât această singură hotărâre … Iar Dumnezeu să-ţi lumineze pe deplin gândul tău cu strălucirea întregii milostiviri şi a luminării dumnezeieşti, aşa încât să nu-ţi rămână nici o umbră în cuget, iar noi şi toţi principii catolici să ne bucurăm pe deplin de adevărata unire a bisericii tale cu biserica romană, fără de care nu există mântuire”.

Din dorinţa de a apăra creștinătatea, de a obține ajutoare băneşti de la Suveranul Pontif, Mihai Vodă a lăsat să se înţeleagă că ar lua în calcul propunerea de a trece la catolicism. Comisarul imperial Carlo Magno făcea cunoscut la Praga că Mihai Vodă „este dornic, sau măcar se arată într-astfel, a veni la sânul sfintei biserici catolice, şi într-aceea să se scrie sfântului părinte despre această pricină, voind a-i cere bani, lucru pe care gândeşte a-l face cu toţi principii, precum şi cu toţi aceia care voiesc a lupta contra turcului împotriva căruia făgăduieşte a face isprăvi vrednice de luat în seamă, şi cu deosebire acea expediţie spre Constantinopol, pentru care trage nădejde a căpăta bună înţelegere şi bani”. O ştire din Viena confirmă relatarea lui Carol Magno: „Zisul valah [Mihai] ar gândui să treacă la catolicism arătându-se că ar fi scris Sanctităţii sale despre aceasta… şi dacă ar da Dumnezeu să fie aşa poate am fi în mai mare siguranţă”.

Mihai Vodă cunoştea foarte bine faptul că Sfântul Părinte dorea să elibereze populaţia din Balcani de sub asuprirea turcilor, dar numai în situaţia când credincioşii ortodocşi de aici acceptau să treacă la credinţa bisericii catolice. La rândul lor, „schismaticii” greci nu erau interesaţi, în aceste condiţii, să satisfacă dorinţa papei. Ambasadorul Veneţiei la Constantinopol a surprins exact, într-o relatare către doge, modul de a gândi al grecilor: „Zelul faţă de credinţa lor şi ura pe care o arată bisericii romane îi stăpânesc în aşa măsură încât, între atât de mari nevoi ale lor, nici nu doresc o schimbare a Domniei, decât dacă din întâmplare nu li s-ar ivi vreun prilej… ca un principe de un rit ca ei să caute a-i înfrunta pe turci”Decât „să-şi ducă viaţa sub cine ştie ce principe catholic, preferă să trăiască sub stăpânirea otomană, care nu se amestecă întru nimic în credinţa şi datinile lor”.

În realitate, cu toate că Suveranul pontif i-a cerut prin cinci scrisori să treacă la catolicism, Mihai Vodă nu a fost niciodată de acord să-şi decline credinţa strămoşească ortodoxă în favoarea bisericii romane. Un cronicar maghiar menţiona: „La îndemnul papei de a îmbrăţişa credinţa romană, Mihai ar fi strâmbat din nas şi i-ar fi răspuns, sfătuindu-l să părăsească el rătăcirile italice şi să se întoarcă, împreună cu poporul său, la comuniunea cea adevărată a bisericii greceşti, căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului spurcat din spinarea creştinătăţii

Vicleniile papale tipice, vorbele scornite despre presupusa dorinţă a lui Mihai de a se uni, el şi supuşii săi, cu biserica Romei „fără de care nu există mântuire”, s-au dovedit a fi simple speculaţii, Mihai Viteazul neavând nici un gând vis-a-vis de această solicitare insistentă a papei, după cum s-a văzut şi după cum se va vedea şi în continuare. Prin fapta sa, până la sfârşitul său tragic, prin atitudinea de apărător şi restaurator pe care a avut-o faţă de Biserica ortodoxă română din care făcea parte, faţă de Biserica ortodoxă din Ardeal şi faţă de românii de acolo mai cu seamă, Mihai este departe de a fi considerat un apropiat, un simpatizant al bisericii catolice. Putem spune, cel mult, că era un foarte bun diplomat în relaţia cu reprezentanţii papalităţii, având în vedere scopul său clar, precis, pe care nu l-a ascuns niciodată şi pe care, de altfel, l-a şi făcut public de nenumărate ori, acela de a obţine bani pentru constituirea unei armate, apărarea şi eliberarea creştinătăţii, recucerirea Constantinopolului şi chiar a Ierusalimului.

După cum este cunoscut, domnul Moldovei, Ieremia Movilă, s-a retras în cetatea Hotin. Mihai i-a scris acestuia să predea cetatea „să nu mai fie pieire între aceşti oşteni”, „căci altfel va veni vremea când va da socoteală în faţa lui Dumnezeu”. Voievodul celor trei ţări dacice dorea „ca domniei sale să nu-i vie pieire de la domnia voastră, pentru că este domn creştin şi suntem şi domnia noastră creştin”. Prezenţa lui Mihai Vodă la Hotin a produs o mare nelinişte în Polonia. Cronicarul Miron Costin considera că Mihai Vodă era un creştin vestit şi la leşi „cât ţara Podolii fiindu, suptu asucultarea patriarhului de Ţarigrad, ca şi noi, pe acele vremi, oriunde mare zarvă şi price ca papistaşii pentru lege aştepta cu bucurie pe Mihaiu Vodă să vie, ştiindu-l de o lege cu dânşii să i se închine toţi Podoleanii”.

Turda, 9 august 1601

Dezvoltarea unor relaţii cât de cât amiabile cu cei ce deţineau puterea financiară dar care nu l-au agreat niciodată şi nu i-au aprobat faptele, şi ne referim la creştinii de rit catolic, ungurii, austriecii, polonii, chiar dacă dorinţa lui sinceră era de unire într-un front comun pentru lupta antiotomană, fapt dovedit, făcea parte din arta sa diplomatică, prin care nu urmărea decât să şi-i facă parteneri pe cei pe care-i considera aliaţi fireşti într-o luptă comună, antiotomană. Cum au răspuns ungurii, austriecii, polonii şi mai ales papalitatea, la solicitările marelui Voievod, se cunoaşte. Intriga, meschinăria, ura pe care i-au purtat-o s-au concretizat în dimineaţa zilei de 9/19 august 1601. Din acest moment, speranţa popoarelor balcanice în redobândirea libertăţii s-a ruinat pentru alte secole, datorită „măreţelor” fapte ale creştinilor de rit catolic, iar în ceea ce-i priveşte pe românii din Ardeal şi preoţii ortodocşi, aceştia au „benefeciat” de un tratament special, prigoana asupra lor pornindu-se imediat după asasinarea marelui Voievod Mihai.

Sursă: atitudini.com (extrase)

 1,429 total views,  2 views today