Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 128

Nu cred că există în România o personalitate mai contestată, mai denigrată sau mai profanată, de-a lungul întregii sale posterități, ca Mihai Eminescu. Explicația este, în esență, foarte simplă: sacralitatea stârnește demonii. Stârnește ura. O ură viscerală, furibundă, patologică.

Dar cum un simbol de anvergura și forța lui Mihai Eminescu nu poate fi demolat de nimeni și de nimic (Cezar Ivănescu spunea că, chiar dacă poporul român ar dispărea din istorie, ar rămâne mărturisirea lui Eminescu despre existența acestui popor), haitele de denigratori au găsit soluția profanării, a murdăririi cu orice preț și pe orice cale a simbolului pe care-l reprezintă, adică „omul deplin al culturii române” (Constantin Noica).

Lăsăm deoparte marea profanare comisă de Maiorescu prin zvonul „academic” lansat de el și consacrat, prin prestigiu de nume, de George Călinescu, cum că Eminescu ar fi avut sifilis, livrând astfel posterității o imagine falsă a marelui mostru poet și gânditor. Lăsăm, deoparte și asediile repetate ale „dilematicilor” moderni, care au încercat să-i minimalizeze imaginea prin descrierea unor detalii fizice dezagreabile. Voi sublinia doar, rezumativ, două dintre cele mai perfide atacuri contemporane la imaginea poetului.

Unul dintre acestea s-a produs în 2014, când o firmă de medicamente a folosit imaginea lui Eminescu într-o campanie de promovare a unui test de boli venerice denumit „Veneris”. Într-o discuție cu doi tineri regizori (soț și soție) le-am semnalat această inițiativă pe care eu am calificat-o ca fiind abjectă. „Da, dar e o idee foarte interesantă!” – a reacționat una dintre cele două tinere persoane, entuziasmată de ingeniozitatea acestei forme de marketing. Am reacționat, la rândul meu: „Dar ce-ați zice dacă, pentru o asemenea campanie, ar fi folosită imaginea mamei sau a tatălui dumneavoastră?”. „Păi asta este cu totul altceva” – mi s-a răspuns. „Nu, nu e cu totul altceva, e vorba de sacralitate. Sacralitatea personală, în cazul părinților dumneavoastră, și sacralitatea unui popor, în cazul lui Eminescu”. Dialogul s-a oprit aici…

Al doilea atac de acest gen e mult mai perfid. E o imagine făcută în photoshop, care circulă pe internet fără a fi atașată vreunui text și care, nefiind „dedicată” rațional, își induce mesajul sub nivelul pragului sensorial, adică în subliminal. Imaginea reprezintă un grup de patru femei îmbrăcate în veșminte albe, fiecare în ipostaze diferite. Toate au însă chipul lui Eminescu de la 19 ani (fotografia făcută la Praga de Jan Tomas). Imaginea face trimitere directă spre profilul unui Eminescu travestit sau transsexual

Există o eternitate a simbolurilor sacre, care dau identitate, contur și consistență unei comunități, unui neam, unui popor. Acestea nu dispar niciodată, chiar dacă ceea ce reprezintă ele dispare. Există însă, din păcate, și o eternitate a gândacilor de bucătărie. Nici aceștia nu dispar. Există atâta timp cât există cele dintâi, adică etern. Sunt paraziții lor.

 1,751 total views,  2 views today